Calorifere debranşate

Erau ani când puteai să-ţi deschizi firmă în cartier cu doar o bormaşină şi o cheie franceză. O unealtă precum bormaşina era o raritate şi-ţi câştigai repede respectul deţinând-o. Noi priveam cu sârma în mână, ca aceia ce trag în jug, cum nea Mişu, meşterul cartierului, prindea cuierul în dibluri fixate nemţesc. Îşi bătea joc de cuierul zdravăn de stejar românesc din scânduri de la gater românesc, dar fixat cu lucru nemţesc. Mai mare ruşinea! La un asemenea lucru „made in România” se cuvenea o sârmă de cupru sau aluminiu, după preferinţele clientului. Noi deţineam o paletă largă pentru satisfacerea oricărei exigenţe, dar nea Mişu cu bormaşina lui ne fura mai toţi clienţii. Nea’ Mişu cu bormaşina, nea’ Mişu cu cheia franceză, nea’ Mişu la schimbat de butelii, la reparat maşinile de spălat. Cu două, trei scule avea de lucru de nu mai răzbea, pe noi lăsându-ne cu buzele înfipte în frunze de dud fluierând a pagubă totală. Ne-am reprofilat pe pari de roşii şi bătut covoare în spatele blocului. Dar lovitura de graţie ne-a dat-o nea’ Mişu în vremea când la modă era debranşarea caloriferelor. Noi ne tot împrăştiam cu eternul bomfaier când nea’ Mişu îşi face apariţia cu un flex intrând în ţevi ca Jerry în caşcaval. De atunci l-am numit Sir nea’ Mişu... respect până la moarte şi dincolo de ea.

Am debranşat şi apoi vândut caloriferele fabricate în Laodicea. Erau nici reci, dar nici fierbinţi… ameţite ca poporul ce le mângâia cu mâinile îngheţate şi cu dinţii clănţănind pe ritmul vieţii. Din instinct puneam şi rufe la uscat pe caloriferele cu minim 14 elemenţi, de regulă era cel din sufragerie care-şi pierdea căldura descrescător cum ne pierdem noi iubirea de cer şi semeni. Am început clocotind şi noi şi apa de botez şi visele măreţe ce ne vuiau prin cap şi-am devenit cu timpul, cu fraţii, debranşaţi de la Duh, de la trăire. Să fie oare bisericile noastre calorifere debranşate prin care circulă gălăgios apa ruginită a tradiţiei?... Să nu fie!

Să fim noi oare ca elemenţii de calorifer, reci mai tot timpul şi fără interes pentru mâinile ce-şi caută printre noi căldura?... Să nu fim!

Să mergem oare la biserică doar din instinct ca rufele puse pe calorifer. Să facem doar clădiri unde să-şi facă păianjenii concediile.

Cum era cheia franceză pentru Sir nea’ Mişu aşa e Biblia pentru noi... indispensabilă. Biblia e cheia franceză a sufletului. Restul e bomfaier ştirb ce zgârie sufletul.

Vremurile s-au schimbat sau mai bine zis, s-au complicat. Cu o bormaşină, o cheie franceză şi un flex nu ştiu care om cu toate şuruburile strânse şi-ar deschide o firmă. Cu siguranţă se va numi „Prăbuşirea SRL”. Nea’ Mişu a ajuns paznic de noapte şi în nopţile senine repară roata Carului Mare cu cheia franceză şi taie luna cu flexul.

Dani Surducan

De ce merg tinerii la Înviere?

« Aşa e tradiţia, să iau Paştele, pentru că dă biserica de pomană (mâncare băutură), să dăm ciocna (cu sticlele, a completat cineva), să râdem de vreo babă, să vedem o gagică, să dăm foc la păr la vreuna, să ne certăm cu popa, să luăm lumină, înviere în suflet, să ne întâlnim mai mulţi, să glumim, vorbim, ...mai un băiat, ceva combinaţii, să fac prezenţa, să luăm d’aia, cum îi zice... pască, pentru că doar de sărbătorile astea mă duc la biserică, mă duc să văd şi eu care mai e viaţa, dacă se duc toţi, mă duc şi eu, mă duc să iau lumină să pun la cimitir lu’ tataie, să luăm anafură, pentru că suntem credincioşi, pentru că aşa se face, să păstrăm tradiţia, ne înnoim, Paştele trebuie să fie ceva nou, aşa face toată lumea, să iau lumină, să mă rog, după băieţi frumoşi (nu contează să aibă creier, ci muşchi), ca să mă simt eu bine, să plecăm de acasă, pentru că stau aproape de biserică, din obişnuinţă, e nouă ocazie de... distracţie!!! Nu merg la Înviere din cauza babelor, mă plicitsesc pentru că popa zice mereu aceeaşi slujbă (da, dar când mergi la discotecă şi asculţi mereu aceeaşi melodie nu te mai plictiseşti? (reproşează o colegă), ne-ntâlnim mulţi, e o ocazie unică, stăm la slujbă, ne mai plimbăm, şi pe la 4 venim la biserică să luăm pâine şi vin..., se mai eliberează!! »

Declaraţiile de mai sus sunt numai o parte dintr-un sondaj făcut în Săptămâna Patimilor din 2010, pe vreo două sute şi ceva de liceeni. Tinerii mi-au mai declarat că la Înviere, unii « stau cu căştile în urechi, alţii mestecă gumă, transmit SMS, downloadează muzică ori sparg seminţe... în biserică sau în spatele ei ». Nimeni nu mi-a declarat nimic în legătură cu Domnul (cu Hristos), cu păcatul, cu iertarea, cu crucea. Afară de-un vlăjgan, dintr-un sat subcarpatic: « eu merg cu băieţii să păzim crucea! ». Cu toate acestea, în seara de Înviere, băieţii cu creste gelate, cu perciuni şi piercing, fetele cu mini şi decolteuri adânci, puştani sau tineri trecuţi iau cu asalt bisericile din România, care din nefericire au ajuns să fie păzite straşnic de poliţie pentru că aşa au ajuns slujbele la sărbători de anvergură: dominate de preoţi şi poliţai! Iar proverbului «de la bal, la spital», i s-a adăugat recent «de la slujbă, la dubă ».

De unde au tinerii aceste obiceiuri? Cine i-a-nvăţat, unde le-au văzut? Ce zic bătrânii? Ce fac ei? În dimineaţa Învierii, când plec cu maşina la biserică, satele pe care le străbat sunt amorţite. Nu mişcă nimeni prin curţi, pe străzi. Parcă sunt vorbiţi să nu iasă din case. După amiază, când mă întorc, din bătături urcă nori negrii de fum. Se-ncing grătarele. Şi manele. Mese întinse pe terase, mese arhipline pe sub pomi, prânzuri bogate la marginea şanţului, cu sarmale, cu cozonac şi ouă roşii şi râuri de vin ori de bere, stropite destul de des spre seară cu lacrimi, înjurături şi blesteme ale soacrelor care n-au mai venit de mult pe la gineri, ale cumnaţilor care şi-au vizitat o soră, ale fraţilor ce-au mai dat pe la casa părintească, ale vecinilor care şi-au adus aminte de toate, numai de iertare nu. Zbieretele celor dezechilibraţi de Bachus, waţii care ghioşează tencuiala, cioburile şi cojile de ou din drum sunt concluzia că lumina din candelă adusă dimineaţa în case, n-a protejat familia decât în orele cât a dormit, căci mai târziu voia bună n-a putut învinge piaza rea. Iar spitalele ori salvările nu fac faţă asiguraţilor.

Tot ce am scris mai sus (plus ce mai ştiţi dumneavoastră) e rezultatul mersului la biserică pentru că “aşa e datina” sau pentru că “aşa merg toţi”. E rezultatul egoismului, al plăcerii şi-al “voii bune”, dar nebune. E rezultatul lipsei credinţei şi-al trăirii la plesneală, al formei fără fond. Înseamnă lipsa lui Dumnezeu şi-a sărbătorii fără sărbătorit. Înseamnă o societate cu conştiinţe adormite ori amorţite. Un popor care ajunge aici nu are şanse de ascendenţă. Iar individul, chiar dacă intră în biserică, nu va rămâne împăcat, ci în păcat!

PS: Ce vedem e de plâns. Dar nu cu lacrimi de ceapă, nici de predicator charismatic şi nici de bocitoare plătite. Nici măcar cu lacrimi ca cele ale copilului din pătuţ, care te scoală noaptea la doisprezece. Nici ca cele vărsate în sala de judecată, ori ca lacrimile de pe patul operaţiei. Sunt slabe chiar cele de la racla iubitului plecat de tânăr. Trebuie lacrimile pocăinţei. Trebuie lacrimile bisericii lângă cele din Ghetsimani.

Nicolae Geantă

Iepurele sau crucea?

Iepuri cu coşuri de ouă. Ouă desenate cu iepuri. Iepuri cu ouă în cârcă. Ouă cu peisaje de primăvară. Iepure cu fular, iepure cu sacul de daruri în spate (ca moşul de Crăciun!), traiste stil ou, târne cu iepuri cocoţaţi peste ouăle vopsite. Ouă desenate cu tot felul de semne, fără nici o semnificaţie însă. Iepuri în poziţie şmecherească, salutând. Ouă cu grădini de vară înflorite. Iepuri plantând flori ori jonglând cu ouă roşii. Ouă cu iepuri ascunşi printre copaci. Ba chiar o grădină cu morcovi şi-un iepure savurând din ei. E-o expoziţie cu desene de Paşte în holul celui mai mare liceu din oraşul meu, unde merg zi de zi. Şi-n multe alte şcoli din România.

În cancelarie, pe birouri, stau cruci peste ouă. Şi ouă printre cruci. Cruci treflate, cruci drepte, cruci pitice. Cruci din chibrituri, din paie, din beţe, din ebonită, din nasturi. Negre, arse la foc sau lăcuite. Ba chiar o cruce din cioburi de oglindă, lipite pe un carton verde. Ouăle sunt desenate cu carioca, cu markerul, au ochi, cozi, nas sau căciuli. Un ou, pe care e lipit chipul lui Hristos, stă atârnat d’un lănţic, de’o cruce. Un altul ceva mai încolo, vărgat în alb şi albastru. Ca un tricou de la Steaua. Pe unul roz deschis şi decolorat e scris cu marker negru: Paşte fericit!

Privind cele de mai sus, am înţeles de ce nu mai există respect faţă de părinţi, de copii, de profesori, de bătrâni ori de tineri, faţă de aproape, de cel lângă care trăieşti sau cu care trăieşti. Am înţeles de ce nu sunt păstrate valorile, spiritualitatea, cinstea, dreptatea, de ce nu ştim să iertăm. De ce e societatea răvăşită în gânduri, în idei, în comportament. De ce fură oamenii “cu acte”, de ce e înşelat statul, de ce există corupţie, de ce se încalcă legile. Simplu: ne raportăm la ce ni se oferă.

Când trece iepurele pe ecran în ziua de Paşte, împingând ouă cu botul prin tufişuri, nu mă mai gândesc la păcatele mele, la greşelile pe care le fac faţă de cei din jur, la tensiunile ce le generez, la semenii care aşteaptă să le văd durerea, să-i ajut, să intervin. Dacă de sărbătoarea Învierii, şcolile sunt pline de desene ca mai sus, magazinele îmi oferă urechiaţi din ciocolată, iar farmaciile au pus iepurii chiar pe pachetele de vată (!?), dacă media mă îmbuibă de reclame cu iepuraşi ascunşi prin grădina cu ouă, nu sunt motivat să meditez, să mă autoevaluez căci iepurele, oul, oricât de-ncondeiat ar fi nu-mi schimbă viaţa, caracterul. Dar dacă-L privesc pe Isus, atârnat pe o cruce, cu cununa de spini pe cap, sângerând, cu piroanele în palme, eu întreb: « de ce a trebuit să moară, să sufere, nevinovat? ». Şi zic: « Isuse, ai putut să ierţi, să suferi, să plângi pentru oameni, să mori pentru ei. Şi pentru mine. Iar eu, nu reuşesc nimic. Ajută-mă să mă ridic!». Apoi, încerc să urc, puţin câte puţin, zi de zi… Până voi reuşi. Fiindcă idealul meu nu e stimulat de un iepure ori de’un ou colorat, ci de-un Isus răstignit pe o cruce. Aleluia! Voi avea o viaţă asemeni Lui, iar societatea mea va învia, va înflori. Nu se va stinge.

Asta nu-i o filosofie a mea. E un concept divin, care mă învaţă să trăiesc fericit. Suntem educaţi în marketing, în management, în dezvoltare durabilă, în matematici superioare, în filosofii, politologii ori religii, dar nu vrem să ne educăm în Dumnezeu. Şi, în loc să aducem oamenii aproape de El, prin desene cu iepuri, prin expoziţii cu ouă şi cruci din chibrituri, prin felicitări cu urechiaţi, nu facem decât să-i îndepărtăm şi mai mult. Iar rezultatul? E cvasiprezent: avortul, divorţul, certurile, violenţa, beţia, orgia sexuală, dezmăţul, degradarea morală, socială, prostul gust, grobianismul, egoismul, promovarea nonvalorii.

Am scris pentru că aud şi văd promovându-se atât de multe tradiţii şi obiceiuri de Paşte, atât de multe superstiţii, dar nimic despre Înviere. Am scris pentru cine are ochi să citească, iar cine are urechi să audă, să intre în biserică, să mediteze. Iar salutul românilor de acest Paşte creştin să nu mai fie “Happy Easter” (pentru că Easter vine de la numele unei zeiţe saxone păgâne, care a protejat iepurele care făcea ouă, le colora şi i le oferea cadou!!!), ci să răsune din toate piepturile (şi inimile): “HRISTOS ANESTI !” (pentru că Hristos a înviat. Adevărat!).




Nicolae Geantă

Cereri penibile

Penibil a fost şi Petru pe muntele Tabor când de buimăcit ce-a fost a vrut să facă trei colibe. De ce trei şi nu una? De prea om ce-a fost Petru. Unde îşi vâră omul amprenta din una face trei, din două face nouă, dintr-o biserică într-un sat face patru, dintr-una biserica lui Cristos face 34000. De’... ne plac gardurile. Gard la casă, la biserică, sârmă ghimpată pe lângă noi şi toate gardurile înalte de beton şi sticlă pisată să nu poată să sară nici gândul. Printre gardurile de zăbrele vedeai când leşină vecinul, vedeai durerea aproapelui, acum beton văd, beton sunt şi la Betonia mă duc (tare maestre).

A fost penibil Petru cu colibele lui. Ce-o fi spus Moise când l-a auzit. „Păi bine Doamne, altul mai breaz nu ai găsit în tot Israelul?” „Stai să-l vezi la Rusalii!”. Asta-i specialitatea Domnului, din neom face om, din Chifa face Petru, din Saul face Pavel, din firesc nefiresc. Lumea la nervi îşi iese din fire. Creştinul la nervi intră în fire.

Dar cei mai penibili, de tot râsu-plânsul, au fost fiii lui Zebedei când au venit cu mămica de mânuţă. Ditai’ copiii cu ditai viziune de viitor. Unul la dreapta şi altul la stânga. Se şi vedeau cocoţaţi pe măgar cu girofar şi parcări rezervate. Cererea a fost din start greşită. „Porunceşte ca în împărăţia Ta aceşti doi fii ai mei să stea unul la dreapta şi altul la stânga Ta.” Împărăţia din mintea ucenicilor şi a mamei era o împărăţie a scaunelor şi a poziţiilor, a influenţei, a puterii cu sabia. O împărăţie a cinelor fastuoase, a meselor îmbelşugate, a luptelor subtile şi indiscrete. Ei visau să stea...

În împărăţia lui Cristos, împărăţia iubirii necondiţionate, în primul rând nu se stă. În loc să le dea scaune, Cristos le-a dat mături. Cu mătura iubirii să măture cărarea spre biserică, spre Cristos, spre cer. Din păcate mulţi nu ne-am prins că nu scaune ne-a lăsat Cristos, ci mături. Nu putere şi influenţă, ci smerenie şi anonimat. „Cu cât eu mă fac mai mic, cu atât Tu te vezi mai mare”.

Spiderman se trage din seminţia lui Diotref cel care întindea firele prin biserică şi mereu cu lipici la microfoane. Bisericile azi sunt pline de Spidermani care întind sfori, trag iţele, arată fiţele. Deviza creştinului e celălalt, spunea Steinhardt. Nu-mi da mie, dă-i lui, Doamne. Am devenit o generaţie de milogi plângăcioşi şi egoişti care-L căutăm mereu pe Dumnezeu prin buzunare. Ne sunăm mamele să-L roage pe Domnul să ne facă cu o treaptă mai domni, vorba lui Adrian Păunescu. Ne-am făurit un Dumnezeu de poşetă pe care îl scoatem cum scoatem şi rujul... la nevoie.

Unde-i patima din versul lui Tudor Arghezi: „Vreau să pipăi şi să urlu, Este!”? Nu frigiderul să pipăim, nu portofelul, ci de pe genunchi să pipăim cerul şi să strigăm: „Este Domnul! Este Domnul care mi-a spus să caut împărăţia cerurilor mai întâi şi toate zdrenţele celelalte o să mi le pună în cutia poştală ca banii lui George Müeler pentru orfelinate. Este Domnul care mi-a vândut un pont mare. Mi-a spus că pot să schimb banii de hârtie cu preşedinţi morţi pe ei în stele pe care să le port pe umeri. Pot să-mi investesc energia, sudoarea cu rost, cu sens veşnic. Mi-a spus că există o împărăţie unde rugina nu roade fierul, mucegaiul nu se pune pe compoturi şi păianjenii nu-şi fac cuib prin casele rămase goale.

Fraţii americani ne predică un Dumnezeu care abia te aşteaptă după colţ să-ţi de-a cu binecuvântările în cap. Cristos ne-a spus să fim pescari de oameni nu de binecuvântări. Ne minţim cu versete de genul „...dau oameni pentru tine si popoare pentru viaţa ta...” (Isaia 43:4b) Fals! Nu mai dă nimic Dumnezeu pentru că a dat tot. Am luat din Vechiul Testament versetele ce ne convin nouă, numai binecuvântările, tinerii au luat versetul de susţinere a tobelor, fiecare cu ce-l doare. De ce nu am luat şi sacul şi cenuşa de la locuitorii din Ninive?

În Cortul Întâlnirii fiecare mobilier de cult era prevăzut cu verigi la fiecare colţ prin care se introduceau drugii din lemn de salcâm pentru a putea fi transportat. Şi noi putem monta verigi la colţurile casei, la masă. O casă mereu deschisă pentru oaspeţi, fraţi de care să te bucuri când vin, nu când pleacă, este o casă transportabilă, adică cu binele făcut prin ea şi în ea te vei întâlni în cer. Dând de mâncare la un sărac, la orfan, montezi verigi la colţurile mesei, se contabilizează în cer. Nu putem lua nimic cu noi în sicriu, dar putem trimite. Binecuvântările ce le avem nu sunt pentru noi, ci pentru celălalt, drag frate din diaspora şi nu numai.

Vă salut cu Iacov 4:2,3 „Voi poftiţi şi nu aveţi, ucideţi, pizmuiţi şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi; şi nu aveţi pentru că nu cereţi. Sau cereţi şi nu căpătaţi pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.” Şi versetul 4, ba chiar şi 5 şi mai ales 8.

De ce să ne limităm la 80 de metri pătraţi când Tata ne-a dat miliardele de galaxii şi stele şi comori ce nu avem cuvinte în DEX să le poată descrie.

Binecuvântează-ne Doamne cu o foame cruntă de Tine. Am mâncat destul pufuleţii lumii, am hăpăit în moloz destul, am ros la bolovani destul. De Tine să ne fie foame.




Dani Surducan

De ce?

De ce sunt prietenii rari ca măselele în gura găinii? De ce Setilă umblă mereu cu paiele la el şi în ochii lui eşti doar un posibil borcan din care să soarbă? De ce Fomilă îţi e prieten numai când e vreun McDonald prin preajmă? De ce Gerilă s-a însurat în Siberia şi te sună numai cu taxă inversă de Revelion? De ce Făt-Frumos nu ne-a spus că în drumul spre nemurire dai des de Spâni cu sisteme antivise?

De ce semănăm tot mai mult cu roboţii pe care-i făceam în copilărie din pachetele de ţigări? De ce au tăcut şi nu ne-au spus nimic? De ce nu au schiţat măcar un zâmbet ironic? Au ştiut că vom semăna cu ei şi au tăcut. Au ştiut că în fiecare zi vom face aceleaşi lucruri în cele mai mici detalii. Ne vom trezi la aceeaşi oră 5 şi 10, aceeaşi alarmă de ceas ne dă trezirea, aceiaşi paşi îi facem, acelaşi oftat lung, aceleaşi întrebări existenţiale. Aceiaşi dinţi spălăm până se subţiază. Aceiaşi oameni îi salutăm fără chef. Aceleaşi emoţii în preajma şefului. Acelaşi salam mâncat în fugă. Aceeaşi cafea cu acelaşi gust şi aceleaşi eterne două linguri de zahăr şi două linguriţe de lapte. Acelaşi orizont sărac văzut prin puţinele ferestre prăfuite ale firmei. Aceleaşi invidii zilnice şi întotdeauna după servirea mesei. Omul după ce a umplut stomacul vaccinează apoi şi sufletul cu morfină, cu bârfă, cu ce poate, numai cu Dumnezeu nu. Aceleaşi glume. Aceeaşi tastatură cu care să baţi idei, gânduri, singurătăţi. Aceeaşi casă găseşti la întoarcere. Acelaşi om te-ai întors. Nu chiar!... mai bătrân cu 10 ore. Întotdeauna aceiaşi puţini fraţi te sună şi întotdeauna pentru o favoare, o nevoie. Absolut acelaşi program de duminica, cu aceeaşi rânduială sfinţită de timp, cum bine spunea Dostoievski. Aceleaşi cuvinte spuse într-o ordine impecabilă: „Ne bucurăm să fim din nou împreună în Casa Domnului...“. Dar asta exprimă doar prin vorbe pentru că faţa scoate la imprimantă o cu totul altă stare. Feţele noastre le-am dresat să fie ca ceasul din gară... cu două feţe, cu două părţi. Apoi acelaşi sfârşit cu aceeaşi bucurie de data asta neprefăcută, bucuria izbăvirii de sub povara programului. Aceiaşi fraţi mereu cu aceleaşi întrebări de genul: „Ce mai faci?“ şi mereu neprivindu-te în ochi. Desigur aceleaşi răspunsuri: „Bine... mulţumim Domnului pentru toate lucrurile, din mâna Lui... maca-maca, bla-bla... ei ce să faci, la toţi ne e greu, dar nu la toţi la fel“. Criza financiară a adus şi un lucru bun. A mai îmbogăţit repertoriul sărac cu o întrebare: „Cum merge lucrul?”. Răspuns: “Frate, firma unde lucram a intrat în faliment, dar mulţumesc Domnului că ne-a binecuvântat cu fraţi mulţi şi buni şi... apropo m-am gândit să vin împreună cu familia până la tine să-mi dai numai un pahar cu apă că mi-e foame şi nu am unde să dorm.”

Aceleaşi vechi repetabile zile şi totuşi noi? Aceleaşi bucurii scurte, aceleaşi necazuri lungi. În acelaşi incubator al singurătăţii stăm consumându-ne existenţa, achitând datorii, stomacuri, instincte primare, fugărind vântul prin labirintul lumii. Viaţa-i o luptă, dar noi luptăm numai cu somnul.

De ce această robotizare a vieţii spirituale? Nimic nu ne mai poate surprinde. Noi nu trăim prin credinţă, ci trăim cu credinţa ca nimic şi nimeni să nu ne tulbure searbăda viaţă pe care credem că o trăim.

Suntem noi oare bine? Suntem noi oare cu Cristos? Suntem noi oare creştini? Suntem noi oare fraţi? Suntem noi oare pe cale? Suntem noi oare în viaţă? Suntem noi oare în adevăr? Suntem noi oare spre Cer?

De ce atâta vrajbă, ură? De ce atâtea biserici? Unde-i biserica? Mi-e frică!

Dani Surducan

Geneza vieţii

Gândiţi-vă mai bine! Cum adică România nu ne-a dat nimic? Ce ne-a dat ţara românească nu a reuşit Occidentul să ne dea şi nu reuşeşte nici Uniunea Europeană cu fondurile ei nerambursabile. România ne-a dat copilărie! Şi ce splendidă copilărie. Aşa s-a lipit de sufletul meu că nu-i zi să nu-mi plimb simţurile prin locurile unde am copilărit.

Ne-a plantat Dumnezeu printre Carpaţi cu picioarele în Dunăre. Am răsărit şi noi în lumea asta fără intenţia noastră şi nici nu ne-am cerut scuze că am dat buzna... cam obraznici. S-a pomenit lumea cu noi ţipând, noi ne-am pomenit direct cu o mutră în care era concentrată toată cantitatea de murături a unei cazarme... asistenta de serviciu. Ne ţinea ca pe o sfeclă a colectivului. Cu mâinile reci, ochii de praf şi buzele din rumeguş ud, ne-a pasat în braţele întinse ale mamei... din nou în Rai.

Cum asistenta acră şi amară a fost prima figură întâlnită de români, am crezut şi încă mulţi mai credem că aşa se cade să fim, aşa se poartă faţa-n lume, de aceea să nu ne mai uluim atâta de feţele posace de prin biserici. Enoriaşii par duminica o mare de asistente smochinite, acrite şi nemulţumite de cafea, găina, ciocolata pusă în buzunarul halatului de Dumnezeu.

Încet, încet am uitat faţa asistentei, ne-am mai revenit din şoc şi cerul şi-a tăiat un petec de senin din el lipindu-ni-l pe faţa ce radia sub duhul primului zâmbet. Mai zâmbeam noi, dar primul dinte grăbit să testeze pasta „Golgate“ a şi crăpat gingia ieşind maiestuos pe scena gurii. Şi-a revenit când a văzut că-i singur în sală. S-a speriat de singurătate şi a chemat şi restul dinţilor... şi iar am plâns.

Am fost duşi apoi la binecuvântare şi ne simţeam bine în centrul atenţiei şi fără pic de emoţii. Contribuiam şi noi la program cu ce ni se da. Dar cred că la majoritatea ni s-a dat un plâns zdravăn spre tulburarea bunului mers a biserici. Îmi amintesc că s-a citit din 1 Corinteni dar exact capitolul şi versetul l-am uitat acum. (glumesc bineînţeles)

Am stat închişi în pătuţ privind universul camerei printre gratii. Am evadat din el făcând primul pas „mic pentru noi, uriaş pentru omenire“. În explorarea camerei am făcut cunoştinţă şi cu oala ce fierbea bolborosind din capac (striga la mine pe limba ei). Ea săraca îşi desfăşura activitatea ştiinţifică pe reşeul improvizat de tata şi nimic nu părea să-i tulbure multele grade de sub capac, dar pe când apa se apropia furtunos de 90 de grade un evadat din pătuţ repede cu capul înainte şi cu picioarele încălecând furtunos aerul direct spre oală. Când dădeam cu mine-n ea... fiert mă făceam. Dar pe când mai aveam un metru, tata a cerut „time out”. Şi astfel am iertat-o, nu ştiu dacă şi ea pe mine. „Lasă, nu plânge, păstrează-ţi lacrimile pentru miile de garduri de care vei da ieşind pe uşă”, mi-a zis tata.

Părul răsărea încet câte-un fir pe zi şi trei pe noapte. Primele litere închegate în jumătate de cuvânt au fost „Ma” urmând ca la scurt timp să edităm şi al doilea volum... tot „ma”. „Mama” primul cuvânt rostit şi imediat notat în catalogul cerului la rubrica „vorbe”. Un catalog, o condică, un jurnal al fiecărui om trecut prin lume, dar un jurnal scris din culisele universului de scribii Domnului. Un jurnal în care sunt scrise toate faptele şi cele de duminica şi cele de luni. Şi cele făcute ziua şi cele noaptea într-un colţ de discotecă. Există şi o rubrică cu gânduri şi intenţii ascunse. Ce mă motivează să merg la biserică? Să-mi prezint noua rochie făcută la croitoreasă? Ultimii adidaşi? Ultimul telefon mobil? Toate sunt scrise. Şi gândurile murdare din timpul slujbei. Şi bârfa nerostită încă tot ca bârfă va fi trecută. Şi adulterul din gând va fi trecut ca faptă. Şi predicatul din motiv de etalare a talentului oratoric. Şi misiunea şi slujirea din motiv de laudă. Ştiind că prin ceea ce gândim şi facem noi de fapt scriem romanul vieţilor noastre şi că într-o zi va fi publicat, mă întreb: „Ce fel de oameni ar trebui să fim noi?”. Cu câtă grijă trebuie să ne calculăm fiecare pas, fiecare gând sau sursele din care ne hrănim gândurile. Doamne ajută-ne şi miluieşte-ne pe noi cei deseori nevrednici de miluirea Ta.

Până să începem grădiniţa am dus-o bine. Am descoperit pe propria piele focul, apa şi palma tatei. Eram pasaţi din braţe-n braţe în biserică. Ne iubeau toţi fraţii. Trasul de perciuni, degetele ridicate şi urechile întinse le-am descoperit mai târziu. Cu pampers nu ne putem lăuda. Noi lăsam urme pe unde treceam. Marcam covoarele, rochiile surorilor, costumele fraţilor.

Cum totu-i trecător în lume, au trecut şi primii anişori şi prima zi de grădiniţă ne ameninţa pacea şi tihna interioară. Afară bătea de trei zile un vânt năprasnic. Bătea Coşava prin Oraviţa întorcând fumul din nou în casă. Burlanele cădeau de la ferestre unul câte unul declanşând în spatele blocului un nou sport al locatarilor „alergatul după burlane”. După ce prindea burlanul, tata alerga apoi după bască. Bască-burlan, burlan-bască, ba mai venea şi nea Tină şi spunea că burlanul e al lui şi urma apoi o pledoarie a tatei ce demonstra cu fiecare zgârietură că burlanul aparţine familiei Surducan. Urca apoi scările încet şi gâfâind, dar mândru foc de trofeul readus în vitrina casei noastre. În tot acest timp mama făcea măsurătorile pe noi. Ne suia pe un scaun, ne lua dimensiunile şi apoi pedala la maşina de cusut, timp în care noi priveam miraţi la mama şi puterile ei miraculoase de-a croi din câteva pedale costume pe care să le luăm a doua zi la grădiniţă.

Eheii... ce zboară vremea, trecem prin capitole cu paşi repezi pe versete. Sfârşitul genezei.





Dani Surducan

Ce-am putea scrie de 1 Martie?

 Atunci când scrii despre femei trebuie să o faci cu băgare de seamă ca nu cumva primăvara să ţi se transforme în priveghi. Venind ieri din Bucovina am văzut străzile pline cu femei ce spânzurau cu capul în jos flori aduse din ţara morilor de vânt şi am realizat astfel că cel puţin calendaristic, a venit primăvara.

Am putea scrie astăzi despre femeile care nu mai sunt, adică cele din China, ucise în pântecele mamei lor, iar statisticile vorbesc despre 25 milioane de bărbaţi cu ochii oblici ce nu vor avea cu cine să se căsătorească.

Am putea scrie despre femeile care prea sunt. Cele din România ce umplu duminică de duminică bisericile şi ca la crucea lui Isus, tot la trei femei un bărbat.

Am putea scrie despre femeile bătute. Constanţa Ghiţulescu citează din înţelepciunea românilor din secolul XVIII. „O palmă două nu se pun la socoteală. Bătaia adevărată e doar atunci când femeia nu mai poate grăi către judecătoriu. Bătaia nu-i umilinţă, ci o îndreptare ce trebuie făcută cu măsură şi blândeţe. Bătaia e numită doar atunci când e aplicată cu toiagul şi nu atunci când se face cu pumnul tratament prescris zilnic numindu-se doar vrăjmăşie.”

Am putea scrie despre femeile ce stau în spatele bărbaţilor la umbră cât şi cele ce stau în soarele lor. Nietzsche zicea că pe Socrate nevastă-sa Xantipa l-a făcut cel mai mare dialectician al tuturor timpurilor când ne mai suportând să stea acasă, vorbea cu cine apuca prin Atena, devenind astfel filosof.

Am putea scrie despre femei la modul superlativ, dar nu o facem de frică să nu ne descoperim pe noi înşine bărbaţii, adică slăbiciuni - spărturi în statuia ridicată de mii de ani în cinstea sexului tare, a genului puternic.

Aşa că nu scriem nimic din toate acestea, ci doar urarea de a folosi la maxim ceea ce aveţi diferit faţă de bărbaţi pentru că în cer nu se va mai conjuga nimic la genul feminin. Fiţi dar voi înşivă!



                                                                                                                           V l a d i m i r _ P u s t a n

Lecţii de la un ateu

La începutul lunii februarie s-au împlinit 40 de ani de la moartea lui Bertrand Russell, considerat unul dintre cei mai influenţi filosofi ai veacului trecut. Ideologia russelliană n-a fost un hagiograf moral, ci a înşurubat o exortaţie anticreştină. Răsfoind prin elogiile acestui înger sanitar al progresului ştiinţific, am înţeles că înfierarea creştinismului nu izvorăşte nici din elucrubraţii filosofice, nici din sofisme vetuste, ci dintr-o totală nemulţumire faţă de viaţa credincioşilor. Motivând de ce nu este creştin, ateul britanic sublinia că „nu toţi oamenii care încearcă să trăiască o viaţă virtuoasă se pot numi legitimi creştini, ci doar aceia care împărtăşesc (ceea ce Russell numeşte) principiile fundamentale ale creştinismului: credinţa în Dumnezeu şi în viaţa veşnică, şi credinţa în Isus”! Ofuscarea russelliană în ceea ce priveşte membrii bisericii era că ei „nu trăiesc după legile lui Hristos: aceştia prea rar îşi împart averile săracilor, uită să întoarcă şi obrazul celălalt, şi sunt mai curând răzbunători, iar prezenţa tribunalelor... e incompatibilă cu porunca de a judeca pe aproapele”.

Aplicând un zoom în oglinda realităţii, am înţeles că poţi lua lecţii chiar de la un ateu! Am constatat că reprehensiunea russelliană a izvorât din lipsa de fermitate a creştinului. Am învăţat că eşuările comportamentale în faţa lumii (când te porţi după „legea” ei şi nu după cea divină), aduc pierderea autorităţii creştinului când încearcă s-o înveţe să trăiască potrivit Scripturii. Am mai învăţat de ce Marx, Lenin sau Stalin au devenit atei după ce iniţial s-au evidenţiat în biserică, de ce Darwin, dintr-un preot, s-a dat rudă cu gibonii. Am învăţat că azi oamenii nu se mai pocăiesc, nu pentru că nu cunosc Evanghelia, ci pentru că ei cunosc cel puţin un creştin... Şi-am înţeles de ce nea Vasile al Ţiloanii, care-a vrut să mă cinstească c-un pahar de ţuică după ce i-am plimbat nepoţii prin grădina zoologică, fiind refuzat, a fâsâit uluit printre dinţi: „cum bă, că unu’ d’ai tăi a băut”?!

Am învăţat că în ciuda faptului că interpretarea lor nu este corectă, ateii studiază dogmele, Scripturile, istoria, societatea, mai mult decât unii din biserică! Am învăţat că ultimilor le lipseşte pasiunea şi convingerea primilor în a-şi apăra lucrurile în care cred – cele care conferă putere şi autoritate. Am învăţat că ei sunt sus când sunt creştinii jos, că primii vorbesc când ultimii şi-au stricat mărturia, sau cum opina Dan Puric: „există substanţă creştină, dar atitudine creştină nu mai există”.

Am învăţat că frica cea mai mare a ateilor este întâlnirea cu Dumnezeu, că în prezenţa Lui aceştia cad repede pe genunchi şi se pocăiesc. Dar în biserici uneori se doarme. Am mai învăţat că dacă eu nu voi fi o mărturie vie, mulţi păcătoşi vor devenii atei. Iar dacă ei nu se vor pocăi, negreşit vor muri, dar sângele lor va fi cerut de Dumnezeu din mâinile mele!

Nicolae Geantă

Februarie fără evenimente notabile

Venind spre birou, radioul din maşină găzduia o ceartă paşnică între un preot autohton şi realizatorul emisiunii, preotul apărând sărbătoarea de Dragobete împotriva satanicului Valentine’s Day adus de unchiul Sam odată cu guma de mestecat. Preotul susţinea sus şi tare că mai bine să ţi se urce dragobeţii la cap româneşte, decât să ţi se aprindă călcâiele în stil american.

Sărbătoarea de Sfântul Valentin nu are legătură cu spiritualitatea ortodoxă. Asta numai dacă îl putem numi ortodox pe Gebeleizis Gerula, Scorillo şi Decebal adică asta numai dacă am fi fost creştini înainte de Hristos, ceea ce mi se pare o imposibilitate conceptuală.

Suprapunându-se peste sărbătoarea aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul mi se pare şi mai de rău augur şi de aceea am lăsat discuţia dintre cei doi ce ajunseseră la Baba Dochia, o altă creştină autohtonă şi am trecut pe un canal de ştiri pe care se vorbea despre impozitarea pensiilor.

Indiferent cine are dreptate, Sfântul Valentin sau Baba Dochia, mi se pare o tâmpenie să te îndrăgosteşti în februarie. Sentimentele trebuie păstrate până când soarele va ucide retina, mugurii vor exploda în pomi, ghioceii îşi vor arăta muşchii, păsările soprane se vor întoarce la corul românesc.

Staţi liniştiţi tovarăşi! Staţi la „locurili” voastre! Nu stârniţi dragostea până nu vine ea. Dragostea e mai mult decât biochimie. Dragostea e mai mult decât o sărbătoare. Dragostea e o sală de travaliu în care chinuieşti o viaţă ca să dai naştere fericirii ce va veni doar când o poţi defini cum trebuie.

Aşa că spor la învăţătură. Folosiţi zilele acestea pentru a vă desăvârşii studiile.


V l a d i m i r _ P u s t a n

Despre democraţie şi frumos

Camus remarca faptul că revoluţia franceză n-a dat naştere nici unui poet sau scriitor în afară de Sade care însă nu trece dincolo de condiţia de scenarist de scurtmetraje pornografice. În schimb au ghilotinat în grabă pe singurul poet al epocii pe motiv de înţepenire a cugetării în trecut.

Revoluţia franceză nu s-a sfârşit nici azi. Când dai cu Dumnezeu de pe soclu dispare orice formă de frumos. Ca să câştigi un premiu într-un concurs de creaţie trebuie să fii femeie, homosexual, negru, adică să fii politic corect, adică „jos orice discriminare”. Nu contează ce scrii şi ce pictezi, ci doar să fii parte din cel mai satanic sistem creat vreodată. Domnia minorităţii asupra majorităţii, iar majoritatea nu trebuie să fie nici măcar cultă (e mai suportabilă o aristocraţie intelectuală), ci trebuie doar să fie, iar criteriile trebuie să dovedească haos şi subiectivitate.

Democraţia generează oriunde domnia celui ce are coate mai ascuţite, plămâni mai puternici, iuţeală de mână, nesimţire cu găleata şi de aceea e atât de periculoasă mai ales adaptată la biserică, biserică ce a devenit un loc în care toată lumea vorbeşte, iar moderator e cel ce reuşeşte să manevreze sforile mai bine printre degete.

Dacă revoluţiile pentru instaurarea democraţiei elimină orice fel de frumos, democraţia în biserică elimină orice fel de creştere spirituală adică ceea ce face frumoasă lucrarea bisericii.

În biserică trebuie să domnească „dictatura” Duhului Sfânt, „tirania” lui Hristos şi „monarhia” lui Dumnezeu Tatăl, pastorul sau preotul trebuie să fie omul cu urechea lipită la şoapta sfântă, iar poporul trebuie să asculte ceea ce de pe acoperişul caselor sau din altar preotul strigă.

Atunci Dumnezeu va picta cerul în albastru de Voroneţ pe sufletele noastre, în minţi ne va pune pasărea măiastră a lui Brâncuşi ca să putem ajunge sus, iar urechea noastră va auzi balada lui Ciprian Porumbescu cântată de îngeri. Până atunci vă invit la masa tăcerii.

V l a d i m i r _ P u s t a n

Ziua când ai crescut mare

Câteodată chiar nu sunt în necunoştinţă de planurile Diavolului şi Dumnezeu îmi descoperă strategia lui. Am văzut în ultima vreme cum încetul cu încetul se implică mai mult (săracu’). Pe de o parte, mă gândesc că e bine pentru că asta îmi spune că se întâmplă ceva bun şi că Dumnezeu a început să îşi facă de lucru cu noi şi prin noi. Ştiu asta din Biblie (de unde altundeva).

Atâta timp cât Moise era un copil în casa lui Faraon şi era om la locul lui nu se întâmplau prea multe. Când Dumnezeu i-a vorbit şi a început să calce pe apă şi să meargă spre Dumnezeu, au început problemele. Cât timp Noe săpa în grădină şi se uita la “tânăr şi neliniştit” episodul 40359, oamenii nu aveau treabă cu el. Când şi-a scos piciorul din barcă au început: ”eşti penibil, visezi, vrei să fii menţionat în cărţile de istorie, e imposibil ce vrei să faci, n-o să-ţi iasă, tu ne faci de râs, etc. Despre Noe Dumnezeu spune “Noe era un om drept şi integru între cei din generaţia sa” (Geneza 6:9).

Cât timp David făcea catering şi ducea mâncare la fraţii lui, era băiat bun, liniştit la locul lui. Şi lumea îl ştia în oraş ca băiatul care şi-a făcut sandviş dintr-un leu. (Pe atunci un sandviş costa un leu.) Când şi-a dat întâlnire cu Goliat, atunci au început batjocurile. Cât timp Petru stătea în Ierusalim, ziarele nu aveau subiecte pe prima pagină. Când s-a ridicat să spună ceva au început prigonirile.

Ce vreau să zic: este un timp când Dumnezeu ne pregăteşte şi ne dă un vis. Înainte ca visul să prindă contur sunt câteva lucruri care se întâmplă. Unul din ele e că Diavolul îşi ocheşte prada. Şi începe, ca şi în cazul meu, să îi distrugă imaginea de sine, să îl facă să creadă că lumea asta îi nimic şi că eşti un mare şi falnic nimic în nimicul ăsta. Atunci când crezi asta, începi să mori înainte să apuci să zici... mama. Totuşi, dacă nu crezi că eşti chiar nimic (tot ca şi în cazul meu), Diavolul începe să te discrediteze în faţa oamenilor. Dacă nu a reuşit în interior, speranţa lui e ca din exterior să facă ceva. Când Petru a luat 10 cu felicitări la răspunsul dat despre cine este Isus, Diavolul i-a trimis o femeie să îi pună de 3 ori aceeaşi întrebare, la care el cu succes se leapădă. Apoi cortina s-a deschis, cocosul reuşind un recital impecabil interpretând exemplar fiecare notă de pe partitură.

Nu ştiu dacă vreodată aţi auzit cocoşul cântând. Când eram mic aveam în curte un cocoş care mă trezea la 6 dimineaţa. Nu l-am băgat în seamă pentru că nu îmi cânta mie personal. Când am crescut, şi pe măsură ce Dumnezeu îmi arăta câte puţin din ce sunt făcut şi ce sunt, începeam să înţeleg armonia şi mesajul din execuţia plină de fineţe şi pasiune a trilului din vocea cocoşului. Partea bună e că atunci când Dumnezeu îţi arată ce eşti, tot El îţi spune cine ai putea fi în Cristos.

Pavel copiază parcă conceptul din experienţa lui Petru şi spune: “Dacă cineva este în Cristos este o făptură nouă, cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile sunt noi”. Pentru Petru lucrurile au devenit noi şi s-a văzut atunci când s-a ridicat în picioare şi a susţinut un concert mai “rock” cu influenţe de Rap pe alocuri, în faţa a 3000 de oameni. Când a dat volumul la maxim în minutul 2:36 din Faptele Apostolilor spunând: “Să ştie bine tot publicul de aici că Dumnezeu L-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi!”, publicul care era în delir, s-a oprit şi a întrebat: “Ce să facem?”. Cred că au fost la concert şi oamenii care l-au recunoscut pe Petru, care mai de mult fusese la festivalul de muzică şi lepădare de Cristos „Cocoşul de aur”... Doar dacă ai Duhul lui Dumnezeu în tine poţi să înţelegi expresia “făptură nouă”.

Dacă Bitman (Holograf) spunea că “viaţa e o luptă vrei nu vrei”, Pavel o zice şi mai frumos pentru că el umblă cu Dumnezeu. “Luptă-te lupta cea bună a credinţei”...

Între statul în fotoliu şi transpiraţia de la emoţiile unui cântec cântat imperfect la chitară sau voce, aleg transpiraţia, că face ca pielea să respire mai bine). Mi-a plăcut „Gladiatorul”. Sincer, am stat în scaun şi am visat că aş fi în locul lui. Dacă atunci visam momentul... acum ÎL TRĂIESC!

Ovidiu Andreica

Baba Stana şi televizorul

A fost odată, de-ar mai fi şi azi, când vecinii se adunau seara pe băncile de la poartă, stând la taclale şi numărând împreună stelele căzătoare. Se vorbea cu patimă, se râdea la fel, se schimbau cuvinte, idei culese din prunii proaspăt mirosind a var nestins. Se împărţeau necazurile, poverile, crucile... Se legau răni, se pansau suflete. Nea Vasile slobozea câte-o glumă de se scuturau de râs babele. Mirosea a voie bună, a pruni fericiţi, a câini scăpaţi din lanţ. Maica învârtea cu spor fuiorul... sfârrrr... sfââârrrr... sfââârrrrr. Printre dinţi pocneau seminţele prăjite de dovleac, aurul ţăranului. Păsările cântau vioaie la urechile sălciilor plângătoare care de bucurie se scuturau de lacrimi şi-ncepeau un tango cu firul de vânt primăvăratic. Greierii, acei inconfundabili greieri româneşti de care sper să dau şi-n rai, cântau fenomenal. Câtă tihnă... Câtă pace ce-ţi cuprindea toate cotloanele fiinţei. Apoi, încet somnul se dădea jos din pruni pe pleoapele sfinte şi curate, nespurcate încă de Andreea Marin, de 3 ori femeie, de iartă-mă, bate-mă, scuipă-mă. Ne despărţeam cu „Noapte bună”, dar mai dădeam unii de alţii şi prin vise.

„Tilivizor la casa lu’ Mişcălău! Tilivizor la casa lu’ Mişcălău!” strigau pe uliţe. Babele au lăsat fuiorul şi suveica, frazele au rămas neterminate, prunii au rămas în câteva minute singuri şi sălciile au reînceput să plângă. Satul grămadă să vadă „tilivizorul”. Cutia cu draci prin ea, cum zise baba Măria. Stau toţi fără să sufle holbându-se ca la amendă, hipnotizaţi de o troacă cu butoane. Însă baba Stana rupse încleştarea retrăgându-se cu chiu cu vai printre opincile şi ochii înlăcrimaţi de neobişnuinţă. După câteva minute reveni cu un lighean de turte dulci. „Oameni buni! M-am gândit cu mintea asta de sub batic că aştia ce se zbenguie de atâtea ceasuri or fi flămânzit şi ete’ colea am adus un lighean de turte să mai prindă şi ei niţel culoare că-s ba albi, ba negri de foame.” Au râs toţi de baba Stana, dar ce a văzut ea mulţi ochi nu au putut să vadă.

Ai avut dreptate babă Stana! Se hrănesc şi „zbenguitorii ăia” numai că ei mănâncă ore de preţ dintr-o viaţă teribil de scurtă. Ei scuipă prin ecran boală, gunoi şi sorb din tine toată pacea, tihna. Trimit moliile să-ţi roadă mulţumirea.

Rulează un serial cu Don Armando cel fibros înconjurat de spumă în jacuzzi şi Merţan la scară. Ba mai şi vreo fufă bleagă, dar cu noroc chior că-i blondă şi slabă ca uşa grajdului şi e suficient ca atunci când se termină serialul şi-ţi revii din transă să intri în panică. Întorci uşor capul şi dai de Gheorghe cel sănătos şi bărbat adevărat cu 100 de kilograme, care chiar atunci topeşte o tablă de slănină cu ceapă... şi te trece transpiraţia şi îţi dai seama că între Gheorghe şi Armando nu există grad de comparaţie şi devii nemulţumită, bosumflici cu capsa pusă. Disperată întorci capul mai departe în căutarea bulbucilor din jacuzzi lui Armando. O licărire de speranţă se află la 27 de grade est de poziţia în care se află Gheorghe. Extaz!!... Revii la forma iniţială. Erau bulbucii de la oala cu lături ce fierbea pe cuptor. Te prăbuşeşti. În final te uiţi la tine. Blonda sclembără şi cu o basculantă de machiaj pe ea încă te enervează. Nu mai eşti atracţia bulevardului şi nici ispita conferinţelor. Şi iată cum a reuşit o jumătate de oră de telenovelă să-ţi mănânce din casă liniştea, pacea, mulţumirea şi să-ţi facă seara harcea-parcea.

Televizorul, invenţia satanei, pătratul de iad din casă, a reuşit să lase prunii singuri, băncile singure, oamenii singuri. Greierii cântă aiurea, stelele cad neprivite. Seara satul e pustiu şi gol şi Duhul Sfânt nu se mai mişcă pe deasupra caselor. Ce trist!

P.S. Dedic aceste rânduri lui uica Ioţa lu’ Mişcălău, vecinul cu care am povestit de baba Stana stând amândoi pe bancă, sub pruni şi suflând a nostalgie. Mi-a spus să-i caut un loc de bodyguard la Banca Raiffeisen. Când a aflat că nu sunt bănci, nici pruni şi nici vecini cu care să savurezi amurgurile vieţii s-a răzgândit pe loc, strângând în palmele muncite prunul de care se rezema.

A plecat nea Vasile, Maica, Deda (bunicul), tata, mama, şi înainte de sărbători a plecat şi uica Ioţa. Pesemne că nu a mai avut cu cine sta la poartă. Spre veşnică pomenire a lui şi a tuturor ce-şi trăiesc amurgurile pe sub pruni, pe sub cireşi cu flori de gheaţă.
Dani Surducan

Ultima generaţie huiduită

Duminică 3 ianuarie 2010. Zăpadă mârşavă, viscol, drumuri închise, camioane prin şanţuri. Stăteam în sala mare a primăriei şi aşteptam să vină microbuzul Cireşarilor cu remorca plină de aparatură. Ne gândeam că o să fim doar noi cei din staff în sală. Au tot venit şi-au umplut sala, alţii au ajuns la sfârşitul serbării, obosiţi şi îngheţaţi. Nicicând n-a prins mai bine ceaiul nostru. Am avut toată seara ochii în lacrimi cu gândul la o generaţie pe care am cunoscut-o prin tabere, huiduită cum n-a mai fost alta înaintea ei, care în loc de cenuşă şi-a presărat în cap tone de gel, o generaţie care ascultă de-a valma Speranţa şi Hillsong, Puiu Chibici şi Gaither, ce pleacă de-acasă prin zăpadă 300 de km ca să asculte o predică şi apoi aleargă înapoi să mai prindă o oră de yahoo-messenger şi să facă bla-bla până la miezul nopţii.

Au Biblia pe telefonul mobil. N-o citesc, dar le creează un sentiment al apartenenţei şi al siguranţei ce se spulberă când au necazuri şi atunci (abia atunci) citesc Scriptura.

Se luptă cu pornografia pe internet, cu spaimele lipsei unui loc de muncă, cu lipsa băieţilor cu care să te căsătoreşti (25 milioane de chinezi n-au cu cine să se căsătorească, dar acolo totul e invers).

Sunt arţăgoşi şi puşi pe critică aşa cum odinioară părinţii lor erau prin biserici în anii electorali. E greu să ajungi şi la inima şi la urechea lor.

Prin 1977 o trupă cântă cu o orgă „Vermona” prin biserici, iar fraţii din comitet ne mai putând suporta asta, ieşeau afară şi lăsau jos siguranţa de la tabloul electric. Nimic nu-i nou sub soare, iar cei ce altădată nu erau înţeleşi, nu înţeleg la rândul lor pe cei de azi.

De aceea privesc optimist spre viitorul din ce în ce mai scurt, ce în curând va fi înghiţit de veşnicie.

Ei sunt ultima generaţie huiduită. După ei nu va mai fi nimic. Nici măcar potopul. O generaţie ca oricare alta, nici mai sfântă, nici mai păcătoasă. O generaţie ce trebuie rapid evanghelizată pentru a nu fi prinsă pe picior greşit. Religia e bună pentru pământ, nu pentru cer.

O ultimă generaţie...
V l a d i m i r _ P u s t a n

Louie Giglio - Laminin

Louie Giglio from Crestin Informat on Vimeo.

LifeHouse "Everything" Drama