Calorifere debranşate

Erau ani când puteai să-ţi deschizi firmă în cartier cu doar o bormaşină şi o cheie franceză. O unealtă precum bormaşina era o raritate şi-ţi câştigai repede respectul deţinând-o. Noi priveam cu sârma în mână, ca aceia ce trag în jug, cum nea Mişu, meşterul cartierului, prindea cuierul în dibluri fixate nemţesc. Îşi bătea joc de cuierul zdravăn de stejar românesc din scânduri de la gater românesc, dar fixat cu lucru nemţesc. Mai mare ruşinea! La un asemenea lucru „made in România” se cuvenea o sârmă de cupru sau aluminiu, după preferinţele clientului. Noi deţineam o paletă largă pentru satisfacerea oricărei exigenţe, dar nea Mişu cu bormaşina lui ne fura mai toţi clienţii. Nea’ Mişu cu bormaşina, nea’ Mişu cu cheia franceză, nea’ Mişu la schimbat de butelii, la reparat maşinile de spălat. Cu două, trei scule avea de lucru de nu mai răzbea, pe noi lăsându-ne cu buzele înfipte în frunze de dud fluierând a pagubă totală. Ne-am reprofilat pe pari de roşii şi bătut covoare în spatele blocului. Dar lovitura de graţie ne-a dat-o nea’ Mişu în vremea când la modă era debranşarea caloriferelor. Noi ne tot împrăştiam cu eternul bomfaier când nea’ Mişu îşi face apariţia cu un flex intrând în ţevi ca Jerry în caşcaval. De atunci l-am numit Sir nea’ Mişu... respect până la moarte şi dincolo de ea.

Am debranşat şi apoi vândut caloriferele fabricate în Laodicea. Erau nici reci, dar nici fierbinţi… ameţite ca poporul ce le mângâia cu mâinile îngheţate şi cu dinţii clănţănind pe ritmul vieţii. Din instinct puneam şi rufe la uscat pe caloriferele cu minim 14 elemenţi, de regulă era cel din sufragerie care-şi pierdea căldura descrescător cum ne pierdem noi iubirea de cer şi semeni. Am început clocotind şi noi şi apa de botez şi visele măreţe ce ne vuiau prin cap şi-am devenit cu timpul, cu fraţii, debranşaţi de la Duh, de la trăire. Să fie oare bisericile noastre calorifere debranşate prin care circulă gălăgios apa ruginită a tradiţiei?... Să nu fie!

Să fim noi oare ca elemenţii de calorifer, reci mai tot timpul şi fără interes pentru mâinile ce-şi caută printre noi căldura?... Să nu fim!

Să mergem oare la biserică doar din instinct ca rufele puse pe calorifer. Să facem doar clădiri unde să-şi facă păianjenii concediile.

Cum era cheia franceză pentru Sir nea’ Mişu aşa e Biblia pentru noi... indispensabilă. Biblia e cheia franceză a sufletului. Restul e bomfaier ştirb ce zgârie sufletul.

Vremurile s-au schimbat sau mai bine zis, s-au complicat. Cu o bormaşină, o cheie franceză şi un flex nu ştiu care om cu toate şuruburile strânse şi-ar deschide o firmă. Cu siguranţă se va numi „Prăbuşirea SRL”. Nea’ Mişu a ajuns paznic de noapte şi în nopţile senine repară roata Carului Mare cu cheia franceză şi taie luna cu flexul.

Dani Surducan

De ce merg tinerii la Înviere?

« Aşa e tradiţia, să iau Paştele, pentru că dă biserica de pomană (mâncare băutură), să dăm ciocna (cu sticlele, a completat cineva), să râdem de vreo babă, să vedem o gagică, să dăm foc la păr la vreuna, să ne certăm cu popa, să luăm lumină, înviere în suflet, să ne întâlnim mai mulţi, să glumim, vorbim, ...mai un băiat, ceva combinaţii, să fac prezenţa, să luăm d’aia, cum îi zice... pască, pentru că doar de sărbătorile astea mă duc la biserică, mă duc să văd şi eu care mai e viaţa, dacă se duc toţi, mă duc şi eu, mă duc să iau lumină să pun la cimitir lu’ tataie, să luăm anafură, pentru că suntem credincioşi, pentru că aşa se face, să păstrăm tradiţia, ne înnoim, Paştele trebuie să fie ceva nou, aşa face toată lumea, să iau lumină, să mă rog, după băieţi frumoşi (nu contează să aibă creier, ci muşchi), ca să mă simt eu bine, să plecăm de acasă, pentru că stau aproape de biserică, din obişnuinţă, e nouă ocazie de... distracţie!!! Nu merg la Înviere din cauza babelor, mă plicitsesc pentru că popa zice mereu aceeaşi slujbă (da, dar când mergi la discotecă şi asculţi mereu aceeaşi melodie nu te mai plictiseşti? (reproşează o colegă), ne-ntâlnim mulţi, e o ocazie unică, stăm la slujbă, ne mai plimbăm, şi pe la 4 venim la biserică să luăm pâine şi vin..., se mai eliberează!! »

Declaraţiile de mai sus sunt numai o parte dintr-un sondaj făcut în Săptămâna Patimilor din 2010, pe vreo două sute şi ceva de liceeni. Tinerii mi-au mai declarat că la Înviere, unii « stau cu căştile în urechi, alţii mestecă gumă, transmit SMS, downloadează muzică ori sparg seminţe... în biserică sau în spatele ei ». Nimeni nu mi-a declarat nimic în legătură cu Domnul (cu Hristos), cu păcatul, cu iertarea, cu crucea. Afară de-un vlăjgan, dintr-un sat subcarpatic: « eu merg cu băieţii să păzim crucea! ». Cu toate acestea, în seara de Înviere, băieţii cu creste gelate, cu perciuni şi piercing, fetele cu mini şi decolteuri adânci, puştani sau tineri trecuţi iau cu asalt bisericile din România, care din nefericire au ajuns să fie păzite straşnic de poliţie pentru că aşa au ajuns slujbele la sărbători de anvergură: dominate de preoţi şi poliţai! Iar proverbului «de la bal, la spital», i s-a adăugat recent «de la slujbă, la dubă ».

De unde au tinerii aceste obiceiuri? Cine i-a-nvăţat, unde le-au văzut? Ce zic bătrânii? Ce fac ei? În dimineaţa Învierii, când plec cu maşina la biserică, satele pe care le străbat sunt amorţite. Nu mişcă nimeni prin curţi, pe străzi. Parcă sunt vorbiţi să nu iasă din case. După amiază, când mă întorc, din bătături urcă nori negrii de fum. Se-ncing grătarele. Şi manele. Mese întinse pe terase, mese arhipline pe sub pomi, prânzuri bogate la marginea şanţului, cu sarmale, cu cozonac şi ouă roşii şi râuri de vin ori de bere, stropite destul de des spre seară cu lacrimi, înjurături şi blesteme ale soacrelor care n-au mai venit de mult pe la gineri, ale cumnaţilor care şi-au vizitat o soră, ale fraţilor ce-au mai dat pe la casa părintească, ale vecinilor care şi-au adus aminte de toate, numai de iertare nu. Zbieretele celor dezechilibraţi de Bachus, waţii care ghioşează tencuiala, cioburile şi cojile de ou din drum sunt concluzia că lumina din candelă adusă dimineaţa în case, n-a protejat familia decât în orele cât a dormit, căci mai târziu voia bună n-a putut învinge piaza rea. Iar spitalele ori salvările nu fac faţă asiguraţilor.

Tot ce am scris mai sus (plus ce mai ştiţi dumneavoastră) e rezultatul mersului la biserică pentru că “aşa e datina” sau pentru că “aşa merg toţi”. E rezultatul egoismului, al plăcerii şi-al “voii bune”, dar nebune. E rezultatul lipsei credinţei şi-al trăirii la plesneală, al formei fără fond. Înseamnă lipsa lui Dumnezeu şi-a sărbătorii fără sărbătorit. Înseamnă o societate cu conştiinţe adormite ori amorţite. Un popor care ajunge aici nu are şanse de ascendenţă. Iar individul, chiar dacă intră în biserică, nu va rămâne împăcat, ci în păcat!

PS: Ce vedem e de plâns. Dar nu cu lacrimi de ceapă, nici de predicator charismatic şi nici de bocitoare plătite. Nici măcar cu lacrimi ca cele ale copilului din pătuţ, care te scoală noaptea la doisprezece. Nici ca cele vărsate în sala de judecată, ori ca lacrimile de pe patul operaţiei. Sunt slabe chiar cele de la racla iubitului plecat de tânăr. Trebuie lacrimile pocăinţei. Trebuie lacrimile bisericii lângă cele din Ghetsimani.

Nicolae Geantă

Iepurele sau crucea?

Iepuri cu coşuri de ouă. Ouă desenate cu iepuri. Iepuri cu ouă în cârcă. Ouă cu peisaje de primăvară. Iepure cu fular, iepure cu sacul de daruri în spate (ca moşul de Crăciun!), traiste stil ou, târne cu iepuri cocoţaţi peste ouăle vopsite. Ouă desenate cu tot felul de semne, fără nici o semnificaţie însă. Iepuri în poziţie şmecherească, salutând. Ouă cu grădini de vară înflorite. Iepuri plantând flori ori jonglând cu ouă roşii. Ouă cu iepuri ascunşi printre copaci. Ba chiar o grădină cu morcovi şi-un iepure savurând din ei. E-o expoziţie cu desene de Paşte în holul celui mai mare liceu din oraşul meu, unde merg zi de zi. Şi-n multe alte şcoli din România.

În cancelarie, pe birouri, stau cruci peste ouă. Şi ouă printre cruci. Cruci treflate, cruci drepte, cruci pitice. Cruci din chibrituri, din paie, din beţe, din ebonită, din nasturi. Negre, arse la foc sau lăcuite. Ba chiar o cruce din cioburi de oglindă, lipite pe un carton verde. Ouăle sunt desenate cu carioca, cu markerul, au ochi, cozi, nas sau căciuli. Un ou, pe care e lipit chipul lui Hristos, stă atârnat d’un lănţic, de’o cruce. Un altul ceva mai încolo, vărgat în alb şi albastru. Ca un tricou de la Steaua. Pe unul roz deschis şi decolorat e scris cu marker negru: Paşte fericit!

Privind cele de mai sus, am înţeles de ce nu mai există respect faţă de părinţi, de copii, de profesori, de bătrâni ori de tineri, faţă de aproape, de cel lângă care trăieşti sau cu care trăieşti. Am înţeles de ce nu sunt păstrate valorile, spiritualitatea, cinstea, dreptatea, de ce nu ştim să iertăm. De ce e societatea răvăşită în gânduri, în idei, în comportament. De ce fură oamenii “cu acte”, de ce e înşelat statul, de ce există corupţie, de ce se încalcă legile. Simplu: ne raportăm la ce ni se oferă.

Când trece iepurele pe ecran în ziua de Paşte, împingând ouă cu botul prin tufişuri, nu mă mai gândesc la păcatele mele, la greşelile pe care le fac faţă de cei din jur, la tensiunile ce le generez, la semenii care aşteaptă să le văd durerea, să-i ajut, să intervin. Dacă de sărbătoarea Învierii, şcolile sunt pline de desene ca mai sus, magazinele îmi oferă urechiaţi din ciocolată, iar farmaciile au pus iepurii chiar pe pachetele de vată (!?), dacă media mă îmbuibă de reclame cu iepuraşi ascunşi prin grădina cu ouă, nu sunt motivat să meditez, să mă autoevaluez căci iepurele, oul, oricât de-ncondeiat ar fi nu-mi schimbă viaţa, caracterul. Dar dacă-L privesc pe Isus, atârnat pe o cruce, cu cununa de spini pe cap, sângerând, cu piroanele în palme, eu întreb: « de ce a trebuit să moară, să sufere, nevinovat? ». Şi zic: « Isuse, ai putut să ierţi, să suferi, să plângi pentru oameni, să mori pentru ei. Şi pentru mine. Iar eu, nu reuşesc nimic. Ajută-mă să mă ridic!». Apoi, încerc să urc, puţin câte puţin, zi de zi… Până voi reuşi. Fiindcă idealul meu nu e stimulat de un iepure ori de’un ou colorat, ci de-un Isus răstignit pe o cruce. Aleluia! Voi avea o viaţă asemeni Lui, iar societatea mea va învia, va înflori. Nu se va stinge.

Asta nu-i o filosofie a mea. E un concept divin, care mă învaţă să trăiesc fericit. Suntem educaţi în marketing, în management, în dezvoltare durabilă, în matematici superioare, în filosofii, politologii ori religii, dar nu vrem să ne educăm în Dumnezeu. Şi, în loc să aducem oamenii aproape de El, prin desene cu iepuri, prin expoziţii cu ouă şi cruci din chibrituri, prin felicitări cu urechiaţi, nu facem decât să-i îndepărtăm şi mai mult. Iar rezultatul? E cvasiprezent: avortul, divorţul, certurile, violenţa, beţia, orgia sexuală, dezmăţul, degradarea morală, socială, prostul gust, grobianismul, egoismul, promovarea nonvalorii.

Am scris pentru că aud şi văd promovându-se atât de multe tradiţii şi obiceiuri de Paşte, atât de multe superstiţii, dar nimic despre Înviere. Am scris pentru cine are ochi să citească, iar cine are urechi să audă, să intre în biserică, să mediteze. Iar salutul românilor de acest Paşte creştin să nu mai fie “Happy Easter” (pentru că Easter vine de la numele unei zeiţe saxone păgâne, care a protejat iepurele care făcea ouă, le colora şi i le oferea cadou!!!), ci să răsune din toate piepturile (şi inimile): “HRISTOS ANESTI !” (pentru că Hristos a înviat. Adevărat!).




Nicolae Geantă