Cereri penibile

Penibil a fost şi Petru pe muntele Tabor când de buimăcit ce-a fost a vrut să facă trei colibe. De ce trei şi nu una? De prea om ce-a fost Petru. Unde îşi vâră omul amprenta din una face trei, din două face nouă, dintr-o biserică într-un sat face patru, dintr-una biserica lui Cristos face 34000. De’... ne plac gardurile. Gard la casă, la biserică, sârmă ghimpată pe lângă noi şi toate gardurile înalte de beton şi sticlă pisată să nu poată să sară nici gândul. Printre gardurile de zăbrele vedeai când leşină vecinul, vedeai durerea aproapelui, acum beton văd, beton sunt şi la Betonia mă duc (tare maestre).

A fost penibil Petru cu colibele lui. Ce-o fi spus Moise când l-a auzit. „Păi bine Doamne, altul mai breaz nu ai găsit în tot Israelul?” „Stai să-l vezi la Rusalii!”. Asta-i specialitatea Domnului, din neom face om, din Chifa face Petru, din Saul face Pavel, din firesc nefiresc. Lumea la nervi îşi iese din fire. Creştinul la nervi intră în fire.

Dar cei mai penibili, de tot râsu-plânsul, au fost fiii lui Zebedei când au venit cu mămica de mânuţă. Ditai’ copiii cu ditai viziune de viitor. Unul la dreapta şi altul la stânga. Se şi vedeau cocoţaţi pe măgar cu girofar şi parcări rezervate. Cererea a fost din start greşită. „Porunceşte ca în împărăţia Ta aceşti doi fii ai mei să stea unul la dreapta şi altul la stânga Ta.” Împărăţia din mintea ucenicilor şi a mamei era o împărăţie a scaunelor şi a poziţiilor, a influenţei, a puterii cu sabia. O împărăţie a cinelor fastuoase, a meselor îmbelşugate, a luptelor subtile şi indiscrete. Ei visau să stea...

În împărăţia lui Cristos, împărăţia iubirii necondiţionate, în primul rând nu se stă. În loc să le dea scaune, Cristos le-a dat mături. Cu mătura iubirii să măture cărarea spre biserică, spre Cristos, spre cer. Din păcate mulţi nu ne-am prins că nu scaune ne-a lăsat Cristos, ci mături. Nu putere şi influenţă, ci smerenie şi anonimat. „Cu cât eu mă fac mai mic, cu atât Tu te vezi mai mare”.

Spiderman se trage din seminţia lui Diotref cel care întindea firele prin biserică şi mereu cu lipici la microfoane. Bisericile azi sunt pline de Spidermani care întind sfori, trag iţele, arată fiţele. Deviza creştinului e celălalt, spunea Steinhardt. Nu-mi da mie, dă-i lui, Doamne. Am devenit o generaţie de milogi plângăcioşi şi egoişti care-L căutăm mereu pe Dumnezeu prin buzunare. Ne sunăm mamele să-L roage pe Domnul să ne facă cu o treaptă mai domni, vorba lui Adrian Păunescu. Ne-am făurit un Dumnezeu de poşetă pe care îl scoatem cum scoatem şi rujul... la nevoie.

Unde-i patima din versul lui Tudor Arghezi: „Vreau să pipăi şi să urlu, Este!”? Nu frigiderul să pipăim, nu portofelul, ci de pe genunchi să pipăim cerul şi să strigăm: „Este Domnul! Este Domnul care mi-a spus să caut împărăţia cerurilor mai întâi şi toate zdrenţele celelalte o să mi le pună în cutia poştală ca banii lui George Müeler pentru orfelinate. Este Domnul care mi-a vândut un pont mare. Mi-a spus că pot să schimb banii de hârtie cu preşedinţi morţi pe ei în stele pe care să le port pe umeri. Pot să-mi investesc energia, sudoarea cu rost, cu sens veşnic. Mi-a spus că există o împărăţie unde rugina nu roade fierul, mucegaiul nu se pune pe compoturi şi păianjenii nu-şi fac cuib prin casele rămase goale.

Fraţii americani ne predică un Dumnezeu care abia te aşteaptă după colţ să-ţi de-a cu binecuvântările în cap. Cristos ne-a spus să fim pescari de oameni nu de binecuvântări. Ne minţim cu versete de genul „...dau oameni pentru tine si popoare pentru viaţa ta...” (Isaia 43:4b) Fals! Nu mai dă nimic Dumnezeu pentru că a dat tot. Am luat din Vechiul Testament versetele ce ne convin nouă, numai binecuvântările, tinerii au luat versetul de susţinere a tobelor, fiecare cu ce-l doare. De ce nu am luat şi sacul şi cenuşa de la locuitorii din Ninive?

În Cortul Întâlnirii fiecare mobilier de cult era prevăzut cu verigi la fiecare colţ prin care se introduceau drugii din lemn de salcâm pentru a putea fi transportat. Şi noi putem monta verigi la colţurile casei, la masă. O casă mereu deschisă pentru oaspeţi, fraţi de care să te bucuri când vin, nu când pleacă, este o casă transportabilă, adică cu binele făcut prin ea şi în ea te vei întâlni în cer. Dând de mâncare la un sărac, la orfan, montezi verigi la colţurile mesei, se contabilizează în cer. Nu putem lua nimic cu noi în sicriu, dar putem trimite. Binecuvântările ce le avem nu sunt pentru noi, ci pentru celălalt, drag frate din diaspora şi nu numai.

Vă salut cu Iacov 4:2,3 „Voi poftiţi şi nu aveţi, ucideţi, pizmuiţi şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi; şi nu aveţi pentru că nu cereţi. Sau cereţi şi nu căpătaţi pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.” Şi versetul 4, ba chiar şi 5 şi mai ales 8.

De ce să ne limităm la 80 de metri pătraţi când Tata ne-a dat miliardele de galaxii şi stele şi comori ce nu avem cuvinte în DEX să le poată descrie.

Binecuvântează-ne Doamne cu o foame cruntă de Tine. Am mâncat destul pufuleţii lumii, am hăpăit în moloz destul, am ros la bolovani destul. De Tine să ne fie foame.




Dani Surducan

De ce?

De ce sunt prietenii rari ca măselele în gura găinii? De ce Setilă umblă mereu cu paiele la el şi în ochii lui eşti doar un posibil borcan din care să soarbă? De ce Fomilă îţi e prieten numai când e vreun McDonald prin preajmă? De ce Gerilă s-a însurat în Siberia şi te sună numai cu taxă inversă de Revelion? De ce Făt-Frumos nu ne-a spus că în drumul spre nemurire dai des de Spâni cu sisteme antivise?

De ce semănăm tot mai mult cu roboţii pe care-i făceam în copilărie din pachetele de ţigări? De ce au tăcut şi nu ne-au spus nimic? De ce nu au schiţat măcar un zâmbet ironic? Au ştiut că vom semăna cu ei şi au tăcut. Au ştiut că în fiecare zi vom face aceleaşi lucruri în cele mai mici detalii. Ne vom trezi la aceeaşi oră 5 şi 10, aceeaşi alarmă de ceas ne dă trezirea, aceiaşi paşi îi facem, acelaşi oftat lung, aceleaşi întrebări existenţiale. Aceiaşi dinţi spălăm până se subţiază. Aceiaşi oameni îi salutăm fără chef. Aceleaşi emoţii în preajma şefului. Acelaşi salam mâncat în fugă. Aceeaşi cafea cu acelaşi gust şi aceleaşi eterne două linguri de zahăr şi două linguriţe de lapte. Acelaşi orizont sărac văzut prin puţinele ferestre prăfuite ale firmei. Aceleaşi invidii zilnice şi întotdeauna după servirea mesei. Omul după ce a umplut stomacul vaccinează apoi şi sufletul cu morfină, cu bârfă, cu ce poate, numai cu Dumnezeu nu. Aceleaşi glume. Aceeaşi tastatură cu care să baţi idei, gânduri, singurătăţi. Aceeaşi casă găseşti la întoarcere. Acelaşi om te-ai întors. Nu chiar!... mai bătrân cu 10 ore. Întotdeauna aceiaşi puţini fraţi te sună şi întotdeauna pentru o favoare, o nevoie. Absolut acelaşi program de duminica, cu aceeaşi rânduială sfinţită de timp, cum bine spunea Dostoievski. Aceleaşi cuvinte spuse într-o ordine impecabilă: „Ne bucurăm să fim din nou împreună în Casa Domnului...“. Dar asta exprimă doar prin vorbe pentru că faţa scoate la imprimantă o cu totul altă stare. Feţele noastre le-am dresat să fie ca ceasul din gară... cu două feţe, cu două părţi. Apoi acelaşi sfârşit cu aceeaşi bucurie de data asta neprefăcută, bucuria izbăvirii de sub povara programului. Aceiaşi fraţi mereu cu aceleaşi întrebări de genul: „Ce mai faci?“ şi mereu neprivindu-te în ochi. Desigur aceleaşi răspunsuri: „Bine... mulţumim Domnului pentru toate lucrurile, din mâna Lui... maca-maca, bla-bla... ei ce să faci, la toţi ne e greu, dar nu la toţi la fel“. Criza financiară a adus şi un lucru bun. A mai îmbogăţit repertoriul sărac cu o întrebare: „Cum merge lucrul?”. Răspuns: “Frate, firma unde lucram a intrat în faliment, dar mulţumesc Domnului că ne-a binecuvântat cu fraţi mulţi şi buni şi... apropo m-am gândit să vin împreună cu familia până la tine să-mi dai numai un pahar cu apă că mi-e foame şi nu am unde să dorm.”

Aceleaşi vechi repetabile zile şi totuşi noi? Aceleaşi bucurii scurte, aceleaşi necazuri lungi. În acelaşi incubator al singurătăţii stăm consumându-ne existenţa, achitând datorii, stomacuri, instincte primare, fugărind vântul prin labirintul lumii. Viaţa-i o luptă, dar noi luptăm numai cu somnul.

De ce această robotizare a vieţii spirituale? Nimic nu ne mai poate surprinde. Noi nu trăim prin credinţă, ci trăim cu credinţa ca nimic şi nimeni să nu ne tulbure searbăda viaţă pe care credem că o trăim.

Suntem noi oare bine? Suntem noi oare cu Cristos? Suntem noi oare creştini? Suntem noi oare fraţi? Suntem noi oare pe cale? Suntem noi oare în viaţă? Suntem noi oare în adevăr? Suntem noi oare spre Cer?

De ce atâta vrajbă, ură? De ce atâtea biserici? Unde-i biserica? Mi-e frică!

Dani Surducan

Geneza vieţii

Gândiţi-vă mai bine! Cum adică România nu ne-a dat nimic? Ce ne-a dat ţara românească nu a reuşit Occidentul să ne dea şi nu reuşeşte nici Uniunea Europeană cu fondurile ei nerambursabile. România ne-a dat copilărie! Şi ce splendidă copilărie. Aşa s-a lipit de sufletul meu că nu-i zi să nu-mi plimb simţurile prin locurile unde am copilărit.

Ne-a plantat Dumnezeu printre Carpaţi cu picioarele în Dunăre. Am răsărit şi noi în lumea asta fără intenţia noastră şi nici nu ne-am cerut scuze că am dat buzna... cam obraznici. S-a pomenit lumea cu noi ţipând, noi ne-am pomenit direct cu o mutră în care era concentrată toată cantitatea de murături a unei cazarme... asistenta de serviciu. Ne ţinea ca pe o sfeclă a colectivului. Cu mâinile reci, ochii de praf şi buzele din rumeguş ud, ne-a pasat în braţele întinse ale mamei... din nou în Rai.

Cum asistenta acră şi amară a fost prima figură întâlnită de români, am crezut şi încă mulţi mai credem că aşa se cade să fim, aşa se poartă faţa-n lume, de aceea să nu ne mai uluim atâta de feţele posace de prin biserici. Enoriaşii par duminica o mare de asistente smochinite, acrite şi nemulţumite de cafea, găina, ciocolata pusă în buzunarul halatului de Dumnezeu.

Încet, încet am uitat faţa asistentei, ne-am mai revenit din şoc şi cerul şi-a tăiat un petec de senin din el lipindu-ni-l pe faţa ce radia sub duhul primului zâmbet. Mai zâmbeam noi, dar primul dinte grăbit să testeze pasta „Golgate“ a şi crăpat gingia ieşind maiestuos pe scena gurii. Şi-a revenit când a văzut că-i singur în sală. S-a speriat de singurătate şi a chemat şi restul dinţilor... şi iar am plâns.

Am fost duşi apoi la binecuvântare şi ne simţeam bine în centrul atenţiei şi fără pic de emoţii. Contribuiam şi noi la program cu ce ni se da. Dar cred că la majoritatea ni s-a dat un plâns zdravăn spre tulburarea bunului mers a biserici. Îmi amintesc că s-a citit din 1 Corinteni dar exact capitolul şi versetul l-am uitat acum. (glumesc bineînţeles)

Am stat închişi în pătuţ privind universul camerei printre gratii. Am evadat din el făcând primul pas „mic pentru noi, uriaş pentru omenire“. În explorarea camerei am făcut cunoştinţă şi cu oala ce fierbea bolborosind din capac (striga la mine pe limba ei). Ea săraca îşi desfăşura activitatea ştiinţifică pe reşeul improvizat de tata şi nimic nu părea să-i tulbure multele grade de sub capac, dar pe când apa se apropia furtunos de 90 de grade un evadat din pătuţ repede cu capul înainte şi cu picioarele încălecând furtunos aerul direct spre oală. Când dădeam cu mine-n ea... fiert mă făceam. Dar pe când mai aveam un metru, tata a cerut „time out”. Şi astfel am iertat-o, nu ştiu dacă şi ea pe mine. „Lasă, nu plânge, păstrează-ţi lacrimile pentru miile de garduri de care vei da ieşind pe uşă”, mi-a zis tata.

Părul răsărea încet câte-un fir pe zi şi trei pe noapte. Primele litere închegate în jumătate de cuvânt au fost „Ma” urmând ca la scurt timp să edităm şi al doilea volum... tot „ma”. „Mama” primul cuvânt rostit şi imediat notat în catalogul cerului la rubrica „vorbe”. Un catalog, o condică, un jurnal al fiecărui om trecut prin lume, dar un jurnal scris din culisele universului de scribii Domnului. Un jurnal în care sunt scrise toate faptele şi cele de duminica şi cele de luni. Şi cele făcute ziua şi cele noaptea într-un colţ de discotecă. Există şi o rubrică cu gânduri şi intenţii ascunse. Ce mă motivează să merg la biserică? Să-mi prezint noua rochie făcută la croitoreasă? Ultimii adidaşi? Ultimul telefon mobil? Toate sunt scrise. Şi gândurile murdare din timpul slujbei. Şi bârfa nerostită încă tot ca bârfă va fi trecută. Şi adulterul din gând va fi trecut ca faptă. Şi predicatul din motiv de etalare a talentului oratoric. Şi misiunea şi slujirea din motiv de laudă. Ştiind că prin ceea ce gândim şi facem noi de fapt scriem romanul vieţilor noastre şi că într-o zi va fi publicat, mă întreb: „Ce fel de oameni ar trebui să fim noi?”. Cu câtă grijă trebuie să ne calculăm fiecare pas, fiecare gând sau sursele din care ne hrănim gândurile. Doamne ajută-ne şi miluieşte-ne pe noi cei deseori nevrednici de miluirea Ta.

Până să începem grădiniţa am dus-o bine. Am descoperit pe propria piele focul, apa şi palma tatei. Eram pasaţi din braţe-n braţe în biserică. Ne iubeau toţi fraţii. Trasul de perciuni, degetele ridicate şi urechile întinse le-am descoperit mai târziu. Cu pampers nu ne putem lăuda. Noi lăsam urme pe unde treceam. Marcam covoarele, rochiile surorilor, costumele fraţilor.

Cum totu-i trecător în lume, au trecut şi primii anişori şi prima zi de grădiniţă ne ameninţa pacea şi tihna interioară. Afară bătea de trei zile un vânt năprasnic. Bătea Coşava prin Oraviţa întorcând fumul din nou în casă. Burlanele cădeau de la ferestre unul câte unul declanşând în spatele blocului un nou sport al locatarilor „alergatul după burlane”. După ce prindea burlanul, tata alerga apoi după bască. Bască-burlan, burlan-bască, ba mai venea şi nea Tină şi spunea că burlanul e al lui şi urma apoi o pledoarie a tatei ce demonstra cu fiecare zgârietură că burlanul aparţine familiei Surducan. Urca apoi scările încet şi gâfâind, dar mândru foc de trofeul readus în vitrina casei noastre. În tot acest timp mama făcea măsurătorile pe noi. Ne suia pe un scaun, ne lua dimensiunile şi apoi pedala la maşina de cusut, timp în care noi priveam miraţi la mama şi puterile ei miraculoase de-a croi din câteva pedale costume pe care să le luăm a doua zi la grădiniţă.

Eheii... ce zboară vremea, trecem prin capitole cu paşi repezi pe versete. Sfârşitul genezei.





Dani Surducan

Ce-am putea scrie de 1 Martie?

 Atunci când scrii despre femei trebuie să o faci cu băgare de seamă ca nu cumva primăvara să ţi se transforme în priveghi. Venind ieri din Bucovina am văzut străzile pline cu femei ce spânzurau cu capul în jos flori aduse din ţara morilor de vânt şi am realizat astfel că cel puţin calendaristic, a venit primăvara.

Am putea scrie astăzi despre femeile care nu mai sunt, adică cele din China, ucise în pântecele mamei lor, iar statisticile vorbesc despre 25 milioane de bărbaţi cu ochii oblici ce nu vor avea cu cine să se căsătorească.

Am putea scrie despre femeile care prea sunt. Cele din România ce umplu duminică de duminică bisericile şi ca la crucea lui Isus, tot la trei femei un bărbat.

Am putea scrie despre femeile bătute. Constanţa Ghiţulescu citează din înţelepciunea românilor din secolul XVIII. „O palmă două nu se pun la socoteală. Bătaia adevărată e doar atunci când femeia nu mai poate grăi către judecătoriu. Bătaia nu-i umilinţă, ci o îndreptare ce trebuie făcută cu măsură şi blândeţe. Bătaia e numită doar atunci când e aplicată cu toiagul şi nu atunci când se face cu pumnul tratament prescris zilnic numindu-se doar vrăjmăşie.”

Am putea scrie despre femeile ce stau în spatele bărbaţilor la umbră cât şi cele ce stau în soarele lor. Nietzsche zicea că pe Socrate nevastă-sa Xantipa l-a făcut cel mai mare dialectician al tuturor timpurilor când ne mai suportând să stea acasă, vorbea cu cine apuca prin Atena, devenind astfel filosof.

Am putea scrie despre femei la modul superlativ, dar nu o facem de frică să nu ne descoperim pe noi înşine bărbaţii, adică slăbiciuni - spărturi în statuia ridicată de mii de ani în cinstea sexului tare, a genului puternic.

Aşa că nu scriem nimic din toate acestea, ci doar urarea de a folosi la maxim ceea ce aveţi diferit faţă de bărbaţi pentru că în cer nu se va mai conjuga nimic la genul feminin. Fiţi dar voi înşivă!



                                                                                                                           V l a d i m i r _ P u s t a n