Penibil a fost şi Petru pe muntele Tabor când de buimăcit ce-a fost a vrut să facă trei colibe. De ce trei şi nu una? De prea om ce-a fost Petru. Unde îşi vâră omul amprenta din una face trei, din două face nouă, dintr-o biserică într-un sat face patru, dintr-una biserica lui Cristos face 34000. De’... ne plac gardurile. Gard la casă, la biserică, sârmă ghimpată pe lângă noi şi toate gardurile înalte de beton şi sticlă pisată să nu poată să sară nici gândul. Printre gardurile de zăbrele vedeai când leşină vecinul, vedeai durerea aproapelui, acum beton văd, beton sunt şi la Betonia mă duc (tare maestre).
A fost penibil Petru cu colibele lui. Ce-o fi spus Moise când l-a auzit. „Păi bine Doamne, altul mai breaz nu ai găsit în tot Israelul?” „Stai să-l vezi la Rusalii!”. Asta-i specialitatea Domnului, din neom face om, din Chifa face Petru, din Saul face Pavel, din firesc nefiresc. Lumea la nervi îşi iese din fire. Creştinul la nervi intră în fire.
Dar cei mai penibili, de tot râsu-plânsul, au fost fiii lui Zebedei când au venit cu mămica de mânuţă. Ditai’ copiii cu ditai viziune de viitor. Unul la dreapta şi altul la stânga. Se şi vedeau cocoţaţi pe măgar cu girofar şi parcări rezervate. Cererea a fost din start greşită. „Porunceşte ca în împărăţia Ta aceşti doi fii ai mei să stea unul la dreapta şi altul la stânga Ta.” Împărăţia din mintea ucenicilor şi a mamei era o împărăţie a scaunelor şi a poziţiilor, a influenţei, a puterii cu sabia. O împărăţie a cinelor fastuoase, a meselor îmbelşugate, a luptelor subtile şi indiscrete. Ei visau să stea...
În împărăţia lui Cristos, împărăţia iubirii necondiţionate, în primul rând nu se stă. În loc să le dea scaune, Cristos le-a dat mături. Cu mătura iubirii să măture cărarea spre biserică, spre Cristos, spre cer. Din păcate mulţi nu ne-am prins că nu scaune ne-a lăsat Cristos, ci mături. Nu putere şi influenţă, ci smerenie şi anonimat. „Cu cât eu mă fac mai mic, cu atât Tu te vezi mai mare”.
Spiderman se trage din seminţia lui Diotref cel care întindea firele prin biserică şi mereu cu lipici la microfoane. Bisericile azi sunt pline de Spidermani care întind sfori, trag iţele, arată fiţele. Deviza creştinului e celălalt, spunea Steinhardt. Nu-mi da mie, dă-i lui, Doamne. Am devenit o generaţie de milogi plângăcioşi şi egoişti care-L căutăm mereu pe Dumnezeu prin buzunare. Ne sunăm mamele să-L roage pe Domnul să ne facă cu o treaptă mai domni, vorba lui Adrian Păunescu. Ne-am făurit un Dumnezeu de poşetă pe care îl scoatem cum scoatem şi rujul... la nevoie.
Unde-i patima din versul lui Tudor Arghezi: „Vreau să pipăi şi să urlu, Este!”? Nu frigiderul să pipăim, nu portofelul, ci de pe genunchi să pipăim cerul şi să strigăm: „Este Domnul! Este Domnul care mi-a spus să caut împărăţia cerurilor mai întâi şi toate zdrenţele celelalte o să mi le pună în cutia poştală ca banii lui George Müeler pentru orfelinate. Este Domnul care mi-a vândut un pont mare. Mi-a spus că pot să schimb banii de hârtie cu preşedinţi morţi pe ei în stele pe care să le port pe umeri. Pot să-mi investesc energia, sudoarea cu rost, cu sens veşnic. Mi-a spus că există o împărăţie unde rugina nu roade fierul, mucegaiul nu se pune pe compoturi şi păianjenii nu-şi fac cuib prin casele rămase goale.
Fraţii americani ne predică un Dumnezeu care abia te aşteaptă după colţ să-ţi de-a cu binecuvântările în cap. Cristos ne-a spus să fim pescari de oameni nu de binecuvântări. Ne minţim cu versete de genul „...dau oameni pentru tine si popoare pentru viaţa ta...” (Isaia 43:4b) Fals! Nu mai dă nimic Dumnezeu pentru că a dat tot. Am luat din Vechiul Testament versetele ce ne convin nouă, numai binecuvântările, tinerii au luat versetul de susţinere a tobelor, fiecare cu ce-l doare. De ce nu am luat şi sacul şi cenuşa de la locuitorii din Ninive?
În Cortul Întâlnirii fiecare mobilier de cult era prevăzut cu verigi la fiecare colţ prin care se introduceau drugii din lemn de salcâm pentru a putea fi transportat. Şi noi putem monta verigi la colţurile casei, la masă. O casă mereu deschisă pentru oaspeţi, fraţi de care să te bucuri când vin, nu când pleacă, este o casă transportabilă, adică cu binele făcut prin ea şi în ea te vei întâlni în cer. Dând de mâncare la un sărac, la orfan, montezi verigi la colţurile mesei, se contabilizează în cer. Nu putem lua nimic cu noi în sicriu, dar putem trimite. Binecuvântările ce le avem nu sunt pentru noi, ci pentru celălalt, drag frate din diaspora şi nu numai.
Vă salut cu Iacov 4:2,3 „Voi poftiţi şi nu aveţi, ucideţi, pizmuiţi şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi; şi nu aveţi pentru că nu cereţi. Sau cereţi şi nu căpătaţi pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.” Şi versetul 4, ba chiar şi 5 şi mai ales 8.
De ce să ne limităm la 80 de metri pătraţi când Tata ne-a dat miliardele de galaxii şi stele şi comori ce nu avem cuvinte în DEX să le poată descrie.
Binecuvântează-ne Doamne cu o foame cruntă de Tine. Am mâncat destul pufuleţii lumii, am hăpăit în moloz destul, am ros la bolovani destul. De Tine să ne fie foame.
Dani Surducan
A fost penibil Petru cu colibele lui. Ce-o fi spus Moise când l-a auzit. „Păi bine Doamne, altul mai breaz nu ai găsit în tot Israelul?” „Stai să-l vezi la Rusalii!”. Asta-i specialitatea Domnului, din neom face om, din Chifa face Petru, din Saul face Pavel, din firesc nefiresc. Lumea la nervi îşi iese din fire. Creştinul la nervi intră în fire.
Dar cei mai penibili, de tot râsu-plânsul, au fost fiii lui Zebedei când au venit cu mămica de mânuţă. Ditai’ copiii cu ditai viziune de viitor. Unul la dreapta şi altul la stânga. Se şi vedeau cocoţaţi pe măgar cu girofar şi parcări rezervate. Cererea a fost din start greşită. „Porunceşte ca în împărăţia Ta aceşti doi fii ai mei să stea unul la dreapta şi altul la stânga Ta.” Împărăţia din mintea ucenicilor şi a mamei era o împărăţie a scaunelor şi a poziţiilor, a influenţei, a puterii cu sabia. O împărăţie a cinelor fastuoase, a meselor îmbelşugate, a luptelor subtile şi indiscrete. Ei visau să stea...
În împărăţia lui Cristos, împărăţia iubirii necondiţionate, în primul rând nu se stă. În loc să le dea scaune, Cristos le-a dat mături. Cu mătura iubirii să măture cărarea spre biserică, spre Cristos, spre cer. Din păcate mulţi nu ne-am prins că nu scaune ne-a lăsat Cristos, ci mături. Nu putere şi influenţă, ci smerenie şi anonimat. „Cu cât eu mă fac mai mic, cu atât Tu te vezi mai mare”.
Spiderman se trage din seminţia lui Diotref cel care întindea firele prin biserică şi mereu cu lipici la microfoane. Bisericile azi sunt pline de Spidermani care întind sfori, trag iţele, arată fiţele. Deviza creştinului e celălalt, spunea Steinhardt. Nu-mi da mie, dă-i lui, Doamne. Am devenit o generaţie de milogi plângăcioşi şi egoişti care-L căutăm mereu pe Dumnezeu prin buzunare. Ne sunăm mamele să-L roage pe Domnul să ne facă cu o treaptă mai domni, vorba lui Adrian Păunescu. Ne-am făurit un Dumnezeu de poşetă pe care îl scoatem cum scoatem şi rujul... la nevoie.
Unde-i patima din versul lui Tudor Arghezi: „Vreau să pipăi şi să urlu, Este!”? Nu frigiderul să pipăim, nu portofelul, ci de pe genunchi să pipăim cerul şi să strigăm: „Este Domnul! Este Domnul care mi-a spus să caut împărăţia cerurilor mai întâi şi toate zdrenţele celelalte o să mi le pună în cutia poştală ca banii lui George Müeler pentru orfelinate. Este Domnul care mi-a vândut un pont mare. Mi-a spus că pot să schimb banii de hârtie cu preşedinţi morţi pe ei în stele pe care să le port pe umeri. Pot să-mi investesc energia, sudoarea cu rost, cu sens veşnic. Mi-a spus că există o împărăţie unde rugina nu roade fierul, mucegaiul nu se pune pe compoturi şi păianjenii nu-şi fac cuib prin casele rămase goale.
Fraţii americani ne predică un Dumnezeu care abia te aşteaptă după colţ să-ţi de-a cu binecuvântările în cap. Cristos ne-a spus să fim pescari de oameni nu de binecuvântări. Ne minţim cu versete de genul „...dau oameni pentru tine si popoare pentru viaţa ta...” (Isaia 43:4b) Fals! Nu mai dă nimic Dumnezeu pentru că a dat tot. Am luat din Vechiul Testament versetele ce ne convin nouă, numai binecuvântările, tinerii au luat versetul de susţinere a tobelor, fiecare cu ce-l doare. De ce nu am luat şi sacul şi cenuşa de la locuitorii din Ninive?
În Cortul Întâlnirii fiecare mobilier de cult era prevăzut cu verigi la fiecare colţ prin care se introduceau drugii din lemn de salcâm pentru a putea fi transportat. Şi noi putem monta verigi la colţurile casei, la masă. O casă mereu deschisă pentru oaspeţi, fraţi de care să te bucuri când vin, nu când pleacă, este o casă transportabilă, adică cu binele făcut prin ea şi în ea te vei întâlni în cer. Dând de mâncare la un sărac, la orfan, montezi verigi la colţurile mesei, se contabilizează în cer. Nu putem lua nimic cu noi în sicriu, dar putem trimite. Binecuvântările ce le avem nu sunt pentru noi, ci pentru celălalt, drag frate din diaspora şi nu numai.
Vă salut cu Iacov 4:2,3 „Voi poftiţi şi nu aveţi, ucideţi, pizmuiţi şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi; şi nu aveţi pentru că nu cereţi. Sau cereţi şi nu căpătaţi pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.” Şi versetul 4, ba chiar şi 5 şi mai ales 8.
De ce să ne limităm la 80 de metri pătraţi când Tata ne-a dat miliardele de galaxii şi stele şi comori ce nu avem cuvinte în DEX să le poată descrie.
Binecuvântează-ne Doamne cu o foame cruntă de Tine. Am mâncat destul pufuleţii lumii, am hăpăit în moloz destul, am ros la bolovani destul. De Tine să ne fie foame.
Dani Surducan
0 comments:
Post a Comment