Gândiţi-vă mai bine! Cum adică România nu ne-a dat nimic? Ce ne-a dat ţara românească nu a reuşit Occidentul să ne dea şi nu reuşeşte nici Uniunea Europeană cu fondurile ei nerambursabile. România ne-a dat copilărie! Şi ce splendidă copilărie. Aşa s-a lipit de sufletul meu că nu-i zi să nu-mi plimb simţurile prin locurile unde am copilărit.
Ne-a plantat Dumnezeu printre Carpaţi cu picioarele în Dunăre. Am răsărit şi noi în lumea asta fără intenţia noastră şi nici nu ne-am cerut scuze că am dat buzna... cam obraznici. S-a pomenit lumea cu noi ţipând, noi ne-am pomenit direct cu o mutră în care era concentrată toată cantitatea de murături a unei cazarme... asistenta de serviciu. Ne ţinea ca pe o sfeclă a colectivului. Cu mâinile reci, ochii de praf şi buzele din rumeguş ud, ne-a pasat în braţele întinse ale mamei... din nou în Rai.
Cum asistenta acră şi amară a fost prima figură întâlnită de români, am crezut şi încă mulţi mai credem că aşa se cade să fim, aşa se poartă faţa-n lume, de aceea să nu ne mai uluim atâta de feţele posace de prin biserici. Enoriaşii par duminica o mare de asistente smochinite, acrite şi nemulţumite de cafea, găina, ciocolata pusă în buzunarul halatului de Dumnezeu.
Încet, încet am uitat faţa asistentei, ne-am mai revenit din şoc şi cerul şi-a tăiat un petec de senin din el lipindu-ni-l pe faţa ce radia sub duhul primului zâmbet. Mai zâmbeam noi, dar primul dinte grăbit să testeze pasta „Golgate“ a şi crăpat gingia ieşind maiestuos pe scena gurii. Şi-a revenit când a văzut că-i singur în sală. S-a speriat de singurătate şi a chemat şi restul dinţilor... şi iar am plâns.
Am fost duşi apoi la binecuvântare şi ne simţeam bine în centrul atenţiei şi fără pic de emoţii. Contribuiam şi noi la program cu ce ni se da. Dar cred că la majoritatea ni s-a dat un plâns zdravăn spre tulburarea bunului mers a biserici. Îmi amintesc că s-a citit din 1 Corinteni dar exact capitolul şi versetul l-am uitat acum. (glumesc bineînţeles)
Am stat închişi în pătuţ privind universul camerei printre gratii. Am evadat din el făcând primul pas „mic pentru noi, uriaş pentru omenire“. În explorarea camerei am făcut cunoştinţă şi cu oala ce fierbea bolborosind din capac (striga la mine pe limba ei). Ea săraca îşi desfăşura activitatea ştiinţifică pe reşeul improvizat de tata şi nimic nu părea să-i tulbure multele grade de sub capac, dar pe când apa se apropia furtunos de 90 de grade un evadat din pătuţ repede cu capul înainte şi cu picioarele încălecând furtunos aerul direct spre oală. Când dădeam cu mine-n ea... fiert mă făceam. Dar pe când mai aveam un metru, tata a cerut „time out”. Şi astfel am iertat-o, nu ştiu dacă şi ea pe mine. „Lasă, nu plânge, păstrează-ţi lacrimile pentru miile de garduri de care vei da ieşind pe uşă”, mi-a zis tata.
Părul răsărea încet câte-un fir pe zi şi trei pe noapte. Primele litere închegate în jumătate de cuvânt au fost „Ma” urmând ca la scurt timp să edităm şi al doilea volum... tot „ma”. „Mama” primul cuvânt rostit şi imediat notat în catalogul cerului la rubrica „vorbe”. Un catalog, o condică, un jurnal al fiecărui om trecut prin lume, dar un jurnal scris din culisele universului de scribii Domnului. Un jurnal în care sunt scrise toate faptele şi cele de duminica şi cele de luni. Şi cele făcute ziua şi cele noaptea într-un colţ de discotecă. Există şi o rubrică cu gânduri şi intenţii ascunse. Ce mă motivează să merg la biserică? Să-mi prezint noua rochie făcută la croitoreasă? Ultimii adidaşi? Ultimul telefon mobil? Toate sunt scrise. Şi gândurile murdare din timpul slujbei. Şi bârfa nerostită încă tot ca bârfă va fi trecută. Şi adulterul din gând va fi trecut ca faptă. Şi predicatul din motiv de etalare a talentului oratoric. Şi misiunea şi slujirea din motiv de laudă. Ştiind că prin ceea ce gândim şi facem noi de fapt scriem romanul vieţilor noastre şi că într-o zi va fi publicat, mă întreb: „Ce fel de oameni ar trebui să fim noi?”. Cu câtă grijă trebuie să ne calculăm fiecare pas, fiecare gând sau sursele din care ne hrănim gândurile. Doamne ajută-ne şi miluieşte-ne pe noi cei deseori nevrednici de miluirea Ta.
Până să începem grădiniţa am dus-o bine. Am descoperit pe propria piele focul, apa şi palma tatei. Eram pasaţi din braţe-n braţe în biserică. Ne iubeau toţi fraţii. Trasul de perciuni, degetele ridicate şi urechile întinse le-am descoperit mai târziu. Cu pampers nu ne putem lăuda. Noi lăsam urme pe unde treceam. Marcam covoarele, rochiile surorilor, costumele fraţilor.
Cum totu-i trecător în lume, au trecut şi primii anişori şi prima zi de grădiniţă ne ameninţa pacea şi tihna interioară. Afară bătea de trei zile un vânt năprasnic. Bătea Coşava prin Oraviţa întorcând fumul din nou în casă. Burlanele cădeau de la ferestre unul câte unul declanşând în spatele blocului un nou sport al locatarilor „alergatul după burlane”. După ce prindea burlanul, tata alerga apoi după bască. Bască-burlan, burlan-bască, ba mai venea şi nea Tină şi spunea că burlanul e al lui şi urma apoi o pledoarie a tatei ce demonstra cu fiecare zgârietură că burlanul aparţine familiei Surducan. Urca apoi scările încet şi gâfâind, dar mândru foc de trofeul readus în vitrina casei noastre. În tot acest timp mama făcea măsurătorile pe noi. Ne suia pe un scaun, ne lua dimensiunile şi apoi pedala la maşina de cusut, timp în care noi priveam miraţi la mama şi puterile ei miraculoase de-a croi din câteva pedale costume pe care să le luăm a doua zi la grădiniţă.
Eheii... ce zboară vremea, trecem prin capitole cu paşi repezi pe versete. Sfârşitul genezei.
Dani Surducan
0 comments:
Post a Comment