Lecţii de la un ateu

La începutul lunii februarie s-au împlinit 40 de ani de la moartea lui Bertrand Russell, considerat unul dintre cei mai influenţi filosofi ai veacului trecut. Ideologia russelliană n-a fost un hagiograf moral, ci a înşurubat o exortaţie anticreştină. Răsfoind prin elogiile acestui înger sanitar al progresului ştiinţific, am înţeles că înfierarea creştinismului nu izvorăşte nici din elucrubraţii filosofice, nici din sofisme vetuste, ci dintr-o totală nemulţumire faţă de viaţa credincioşilor. Motivând de ce nu este creştin, ateul britanic sublinia că „nu toţi oamenii care încearcă să trăiască o viaţă virtuoasă se pot numi legitimi creştini, ci doar aceia care împărtăşesc (ceea ce Russell numeşte) principiile fundamentale ale creştinismului: credinţa în Dumnezeu şi în viaţa veşnică, şi credinţa în Isus”! Ofuscarea russelliană în ceea ce priveşte membrii bisericii era că ei „nu trăiesc după legile lui Hristos: aceştia prea rar îşi împart averile săracilor, uită să întoarcă şi obrazul celălalt, şi sunt mai curând răzbunători, iar prezenţa tribunalelor... e incompatibilă cu porunca de a judeca pe aproapele”.

Aplicând un zoom în oglinda realităţii, am înţeles că poţi lua lecţii chiar de la un ateu! Am constatat că reprehensiunea russelliană a izvorât din lipsa de fermitate a creştinului. Am învăţat că eşuările comportamentale în faţa lumii (când te porţi după „legea” ei şi nu după cea divină), aduc pierderea autorităţii creştinului când încearcă s-o înveţe să trăiască potrivit Scripturii. Am mai învăţat de ce Marx, Lenin sau Stalin au devenit atei după ce iniţial s-au evidenţiat în biserică, de ce Darwin, dintr-un preot, s-a dat rudă cu gibonii. Am învăţat că azi oamenii nu se mai pocăiesc, nu pentru că nu cunosc Evanghelia, ci pentru că ei cunosc cel puţin un creştin... Şi-am înţeles de ce nea Vasile al Ţiloanii, care-a vrut să mă cinstească c-un pahar de ţuică după ce i-am plimbat nepoţii prin grădina zoologică, fiind refuzat, a fâsâit uluit printre dinţi: „cum bă, că unu’ d’ai tăi a băut”?!

Am învăţat că în ciuda faptului că interpretarea lor nu este corectă, ateii studiază dogmele, Scripturile, istoria, societatea, mai mult decât unii din biserică! Am învăţat că ultimilor le lipseşte pasiunea şi convingerea primilor în a-şi apăra lucrurile în care cred – cele care conferă putere şi autoritate. Am învăţat că ei sunt sus când sunt creştinii jos, că primii vorbesc când ultimii şi-au stricat mărturia, sau cum opina Dan Puric: „există substanţă creştină, dar atitudine creştină nu mai există”.

Am învăţat că frica cea mai mare a ateilor este întâlnirea cu Dumnezeu, că în prezenţa Lui aceştia cad repede pe genunchi şi se pocăiesc. Dar în biserici uneori se doarme. Am mai învăţat că dacă eu nu voi fi o mărturie vie, mulţi păcătoşi vor devenii atei. Iar dacă ei nu se vor pocăi, negreşit vor muri, dar sângele lor va fi cerut de Dumnezeu din mâinile mele!

Nicolae Geantă

Februarie fără evenimente notabile

Venind spre birou, radioul din maşină găzduia o ceartă paşnică între un preot autohton şi realizatorul emisiunii, preotul apărând sărbătoarea de Dragobete împotriva satanicului Valentine’s Day adus de unchiul Sam odată cu guma de mestecat. Preotul susţinea sus şi tare că mai bine să ţi se urce dragobeţii la cap româneşte, decât să ţi se aprindă călcâiele în stil american.

Sărbătoarea de Sfântul Valentin nu are legătură cu spiritualitatea ortodoxă. Asta numai dacă îl putem numi ortodox pe Gebeleizis Gerula, Scorillo şi Decebal adică asta numai dacă am fi fost creştini înainte de Hristos, ceea ce mi se pare o imposibilitate conceptuală.

Suprapunându-se peste sărbătoarea aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul mi se pare şi mai de rău augur şi de aceea am lăsat discuţia dintre cei doi ce ajunseseră la Baba Dochia, o altă creştină autohtonă şi am trecut pe un canal de ştiri pe care se vorbea despre impozitarea pensiilor.

Indiferent cine are dreptate, Sfântul Valentin sau Baba Dochia, mi se pare o tâmpenie să te îndrăgosteşti în februarie. Sentimentele trebuie păstrate până când soarele va ucide retina, mugurii vor exploda în pomi, ghioceii îşi vor arăta muşchii, păsările soprane se vor întoarce la corul românesc.

Staţi liniştiţi tovarăşi! Staţi la „locurili” voastre! Nu stârniţi dragostea până nu vine ea. Dragostea e mai mult decât biochimie. Dragostea e mai mult decât o sărbătoare. Dragostea e o sală de travaliu în care chinuieşti o viaţă ca să dai naştere fericirii ce va veni doar când o poţi defini cum trebuie.

Aşa că spor la învăţătură. Folosiţi zilele acestea pentru a vă desăvârşii studiile.


V l a d i m i r _ P u s t a n

Despre democraţie şi frumos

Camus remarca faptul că revoluţia franceză n-a dat naştere nici unui poet sau scriitor în afară de Sade care însă nu trece dincolo de condiţia de scenarist de scurtmetraje pornografice. În schimb au ghilotinat în grabă pe singurul poet al epocii pe motiv de înţepenire a cugetării în trecut.

Revoluţia franceză nu s-a sfârşit nici azi. Când dai cu Dumnezeu de pe soclu dispare orice formă de frumos. Ca să câştigi un premiu într-un concurs de creaţie trebuie să fii femeie, homosexual, negru, adică să fii politic corect, adică „jos orice discriminare”. Nu contează ce scrii şi ce pictezi, ci doar să fii parte din cel mai satanic sistem creat vreodată. Domnia minorităţii asupra majorităţii, iar majoritatea nu trebuie să fie nici măcar cultă (e mai suportabilă o aristocraţie intelectuală), ci trebuie doar să fie, iar criteriile trebuie să dovedească haos şi subiectivitate.

Democraţia generează oriunde domnia celui ce are coate mai ascuţite, plămâni mai puternici, iuţeală de mână, nesimţire cu găleata şi de aceea e atât de periculoasă mai ales adaptată la biserică, biserică ce a devenit un loc în care toată lumea vorbeşte, iar moderator e cel ce reuşeşte să manevreze sforile mai bine printre degete.

Dacă revoluţiile pentru instaurarea democraţiei elimină orice fel de frumos, democraţia în biserică elimină orice fel de creştere spirituală adică ceea ce face frumoasă lucrarea bisericii.

În biserică trebuie să domnească „dictatura” Duhului Sfânt, „tirania” lui Hristos şi „monarhia” lui Dumnezeu Tatăl, pastorul sau preotul trebuie să fie omul cu urechea lipită la şoapta sfântă, iar poporul trebuie să asculte ceea ce de pe acoperişul caselor sau din altar preotul strigă.

Atunci Dumnezeu va picta cerul în albastru de Voroneţ pe sufletele noastre, în minţi ne va pune pasărea măiastră a lui Brâncuşi ca să putem ajunge sus, iar urechea noastră va auzi balada lui Ciprian Porumbescu cântată de îngeri. Până atunci vă invit la masa tăcerii.

V l a d i m i r _ P u s t a n

Ziua când ai crescut mare

Câteodată chiar nu sunt în necunoştinţă de planurile Diavolului şi Dumnezeu îmi descoperă strategia lui. Am văzut în ultima vreme cum încetul cu încetul se implică mai mult (săracu’). Pe de o parte, mă gândesc că e bine pentru că asta îmi spune că se întâmplă ceva bun şi că Dumnezeu a început să îşi facă de lucru cu noi şi prin noi. Ştiu asta din Biblie (de unde altundeva).

Atâta timp cât Moise era un copil în casa lui Faraon şi era om la locul lui nu se întâmplau prea multe. Când Dumnezeu i-a vorbit şi a început să calce pe apă şi să meargă spre Dumnezeu, au început problemele. Cât timp Noe săpa în grădină şi se uita la “tânăr şi neliniştit” episodul 40359, oamenii nu aveau treabă cu el. Când şi-a scos piciorul din barcă au început: ”eşti penibil, visezi, vrei să fii menţionat în cărţile de istorie, e imposibil ce vrei să faci, n-o să-ţi iasă, tu ne faci de râs, etc. Despre Noe Dumnezeu spune “Noe era un om drept şi integru între cei din generaţia sa” (Geneza 6:9).

Cât timp David făcea catering şi ducea mâncare la fraţii lui, era băiat bun, liniştit la locul lui. Şi lumea îl ştia în oraş ca băiatul care şi-a făcut sandviş dintr-un leu. (Pe atunci un sandviş costa un leu.) Când şi-a dat întâlnire cu Goliat, atunci au început batjocurile. Cât timp Petru stătea în Ierusalim, ziarele nu aveau subiecte pe prima pagină. Când s-a ridicat să spună ceva au început prigonirile.

Ce vreau să zic: este un timp când Dumnezeu ne pregăteşte şi ne dă un vis. Înainte ca visul să prindă contur sunt câteva lucruri care se întâmplă. Unul din ele e că Diavolul îşi ocheşte prada. Şi începe, ca şi în cazul meu, să îi distrugă imaginea de sine, să îl facă să creadă că lumea asta îi nimic şi că eşti un mare şi falnic nimic în nimicul ăsta. Atunci când crezi asta, începi să mori înainte să apuci să zici... mama. Totuşi, dacă nu crezi că eşti chiar nimic (tot ca şi în cazul meu), Diavolul începe să te discrediteze în faţa oamenilor. Dacă nu a reuşit în interior, speranţa lui e ca din exterior să facă ceva. Când Petru a luat 10 cu felicitări la răspunsul dat despre cine este Isus, Diavolul i-a trimis o femeie să îi pună de 3 ori aceeaşi întrebare, la care el cu succes se leapădă. Apoi cortina s-a deschis, cocosul reuşind un recital impecabil interpretând exemplar fiecare notă de pe partitură.

Nu ştiu dacă vreodată aţi auzit cocoşul cântând. Când eram mic aveam în curte un cocoş care mă trezea la 6 dimineaţa. Nu l-am băgat în seamă pentru că nu îmi cânta mie personal. Când am crescut, şi pe măsură ce Dumnezeu îmi arăta câte puţin din ce sunt făcut şi ce sunt, începeam să înţeleg armonia şi mesajul din execuţia plină de fineţe şi pasiune a trilului din vocea cocoşului. Partea bună e că atunci când Dumnezeu îţi arată ce eşti, tot El îţi spune cine ai putea fi în Cristos.

Pavel copiază parcă conceptul din experienţa lui Petru şi spune: “Dacă cineva este în Cristos este o făptură nouă, cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile sunt noi”. Pentru Petru lucrurile au devenit noi şi s-a văzut atunci când s-a ridicat în picioare şi a susţinut un concert mai “rock” cu influenţe de Rap pe alocuri, în faţa a 3000 de oameni. Când a dat volumul la maxim în minutul 2:36 din Faptele Apostolilor spunând: “Să ştie bine tot publicul de aici că Dumnezeu L-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi!”, publicul care era în delir, s-a oprit şi a întrebat: “Ce să facem?”. Cred că au fost la concert şi oamenii care l-au recunoscut pe Petru, care mai de mult fusese la festivalul de muzică şi lepădare de Cristos „Cocoşul de aur”... Doar dacă ai Duhul lui Dumnezeu în tine poţi să înţelegi expresia “făptură nouă”.

Dacă Bitman (Holograf) spunea că “viaţa e o luptă vrei nu vrei”, Pavel o zice şi mai frumos pentru că el umblă cu Dumnezeu. “Luptă-te lupta cea bună a credinţei”...

Între statul în fotoliu şi transpiraţia de la emoţiile unui cântec cântat imperfect la chitară sau voce, aleg transpiraţia, că face ca pielea să respire mai bine). Mi-a plăcut „Gladiatorul”. Sincer, am stat în scaun şi am visat că aş fi în locul lui. Dacă atunci visam momentul... acum ÎL TRĂIESC!

Ovidiu Andreica

Baba Stana şi televizorul

A fost odată, de-ar mai fi şi azi, când vecinii se adunau seara pe băncile de la poartă, stând la taclale şi numărând împreună stelele căzătoare. Se vorbea cu patimă, se râdea la fel, se schimbau cuvinte, idei culese din prunii proaspăt mirosind a var nestins. Se împărţeau necazurile, poverile, crucile... Se legau răni, se pansau suflete. Nea Vasile slobozea câte-o glumă de se scuturau de râs babele. Mirosea a voie bună, a pruni fericiţi, a câini scăpaţi din lanţ. Maica învârtea cu spor fuiorul... sfârrrr... sfââârrrr... sfââârrrrr. Printre dinţi pocneau seminţele prăjite de dovleac, aurul ţăranului. Păsările cântau vioaie la urechile sălciilor plângătoare care de bucurie se scuturau de lacrimi şi-ncepeau un tango cu firul de vânt primăvăratic. Greierii, acei inconfundabili greieri româneşti de care sper să dau şi-n rai, cântau fenomenal. Câtă tihnă... Câtă pace ce-ţi cuprindea toate cotloanele fiinţei. Apoi, încet somnul se dădea jos din pruni pe pleoapele sfinte şi curate, nespurcate încă de Andreea Marin, de 3 ori femeie, de iartă-mă, bate-mă, scuipă-mă. Ne despărţeam cu „Noapte bună”, dar mai dădeam unii de alţii şi prin vise.

„Tilivizor la casa lu’ Mişcălău! Tilivizor la casa lu’ Mişcălău!” strigau pe uliţe. Babele au lăsat fuiorul şi suveica, frazele au rămas neterminate, prunii au rămas în câteva minute singuri şi sălciile au reînceput să plângă. Satul grămadă să vadă „tilivizorul”. Cutia cu draci prin ea, cum zise baba Măria. Stau toţi fără să sufle holbându-se ca la amendă, hipnotizaţi de o troacă cu butoane. Însă baba Stana rupse încleştarea retrăgându-se cu chiu cu vai printre opincile şi ochii înlăcrimaţi de neobişnuinţă. După câteva minute reveni cu un lighean de turte dulci. „Oameni buni! M-am gândit cu mintea asta de sub batic că aştia ce se zbenguie de atâtea ceasuri or fi flămânzit şi ete’ colea am adus un lighean de turte să mai prindă şi ei niţel culoare că-s ba albi, ba negri de foame.” Au râs toţi de baba Stana, dar ce a văzut ea mulţi ochi nu au putut să vadă.

Ai avut dreptate babă Stana! Se hrănesc şi „zbenguitorii ăia” numai că ei mănâncă ore de preţ dintr-o viaţă teribil de scurtă. Ei scuipă prin ecran boală, gunoi şi sorb din tine toată pacea, tihna. Trimit moliile să-ţi roadă mulţumirea.

Rulează un serial cu Don Armando cel fibros înconjurat de spumă în jacuzzi şi Merţan la scară. Ba mai şi vreo fufă bleagă, dar cu noroc chior că-i blondă şi slabă ca uşa grajdului şi e suficient ca atunci când se termină serialul şi-ţi revii din transă să intri în panică. Întorci uşor capul şi dai de Gheorghe cel sănătos şi bărbat adevărat cu 100 de kilograme, care chiar atunci topeşte o tablă de slănină cu ceapă... şi te trece transpiraţia şi îţi dai seama că între Gheorghe şi Armando nu există grad de comparaţie şi devii nemulţumită, bosumflici cu capsa pusă. Disperată întorci capul mai departe în căutarea bulbucilor din jacuzzi lui Armando. O licărire de speranţă se află la 27 de grade est de poziţia în care se află Gheorghe. Extaz!!... Revii la forma iniţială. Erau bulbucii de la oala cu lături ce fierbea pe cuptor. Te prăbuşeşti. În final te uiţi la tine. Blonda sclembără şi cu o basculantă de machiaj pe ea încă te enervează. Nu mai eşti atracţia bulevardului şi nici ispita conferinţelor. Şi iată cum a reuşit o jumătate de oră de telenovelă să-ţi mănânce din casă liniştea, pacea, mulţumirea şi să-ţi facă seara harcea-parcea.

Televizorul, invenţia satanei, pătratul de iad din casă, a reuşit să lase prunii singuri, băncile singure, oamenii singuri. Greierii cântă aiurea, stelele cad neprivite. Seara satul e pustiu şi gol şi Duhul Sfânt nu se mai mişcă pe deasupra caselor. Ce trist!

P.S. Dedic aceste rânduri lui uica Ioţa lu’ Mişcălău, vecinul cu care am povestit de baba Stana stând amândoi pe bancă, sub pruni şi suflând a nostalgie. Mi-a spus să-i caut un loc de bodyguard la Banca Raiffeisen. Când a aflat că nu sunt bănci, nici pruni şi nici vecini cu care să savurezi amurgurile vieţii s-a răzgândit pe loc, strângând în palmele muncite prunul de care se rezema.

A plecat nea Vasile, Maica, Deda (bunicul), tata, mama, şi înainte de sărbători a plecat şi uica Ioţa. Pesemne că nu a mai avut cu cine sta la poartă. Spre veşnică pomenire a lui şi a tuturor ce-şi trăiesc amurgurile pe sub pruni, pe sub cireşi cu flori de gheaţă.
Dani Surducan

Ultima generaţie huiduită

Duminică 3 ianuarie 2010. Zăpadă mârşavă, viscol, drumuri închise, camioane prin şanţuri. Stăteam în sala mare a primăriei şi aşteptam să vină microbuzul Cireşarilor cu remorca plină de aparatură. Ne gândeam că o să fim doar noi cei din staff în sală. Au tot venit şi-au umplut sala, alţii au ajuns la sfârşitul serbării, obosiţi şi îngheţaţi. Nicicând n-a prins mai bine ceaiul nostru. Am avut toată seara ochii în lacrimi cu gândul la o generaţie pe care am cunoscut-o prin tabere, huiduită cum n-a mai fost alta înaintea ei, care în loc de cenuşă şi-a presărat în cap tone de gel, o generaţie care ascultă de-a valma Speranţa şi Hillsong, Puiu Chibici şi Gaither, ce pleacă de-acasă prin zăpadă 300 de km ca să asculte o predică şi apoi aleargă înapoi să mai prindă o oră de yahoo-messenger şi să facă bla-bla până la miezul nopţii.

Au Biblia pe telefonul mobil. N-o citesc, dar le creează un sentiment al apartenenţei şi al siguranţei ce se spulberă când au necazuri şi atunci (abia atunci) citesc Scriptura.

Se luptă cu pornografia pe internet, cu spaimele lipsei unui loc de muncă, cu lipsa băieţilor cu care să te căsătoreşti (25 milioane de chinezi n-au cu cine să se căsătorească, dar acolo totul e invers).

Sunt arţăgoşi şi puşi pe critică aşa cum odinioară părinţii lor erau prin biserici în anii electorali. E greu să ajungi şi la inima şi la urechea lor.

Prin 1977 o trupă cântă cu o orgă „Vermona” prin biserici, iar fraţii din comitet ne mai putând suporta asta, ieşeau afară şi lăsau jos siguranţa de la tabloul electric. Nimic nu-i nou sub soare, iar cei ce altădată nu erau înţeleşi, nu înţeleg la rândul lor pe cei de azi.

De aceea privesc optimist spre viitorul din ce în ce mai scurt, ce în curând va fi înghiţit de veşnicie.

Ei sunt ultima generaţie huiduită. După ei nu va mai fi nimic. Nici măcar potopul. O generaţie ca oricare alta, nici mai sfântă, nici mai păcătoasă. O generaţie ce trebuie rapid evanghelizată pentru a nu fi prinsă pe picior greşit. Religia e bună pentru pământ, nu pentru cer.

O ultimă generaţie...
V l a d i m i r _ P u s t a n

Louie Giglio - Laminin

Louie Giglio from Crestin Informat on Vimeo.

LifeHouse "Everything" Drama