A fost odată, de-ar mai fi şi azi, când vecinii se adunau seara pe băncile de la poartă, stând la taclale şi numărând împreună stelele căzătoare. Se vorbea cu patimă, se râdea la fel, se schimbau cuvinte, idei culese din prunii proaspăt mirosind a var nestins. Se împărţeau necazurile, poverile, crucile... Se legau răni, se pansau suflete. Nea Vasile slobozea câte-o glumă de se scuturau de râs babele. Mirosea a voie bună, a pruni fericiţi, a câini scăpaţi din lanţ. Maica învârtea cu spor fuiorul... sfârrrr... sfââârrrr... sfââârrrrr. Printre dinţi pocneau seminţele prăjite de dovleac, aurul ţăranului. Păsările cântau vioaie la urechile sălciilor plângătoare care de bucurie se scuturau de lacrimi şi-ncepeau un tango cu firul de vânt primăvăratic. Greierii, acei inconfundabili greieri româneşti de care sper să dau şi-n rai, cântau fenomenal. Câtă tihnă... Câtă pace ce-ţi cuprindea toate cotloanele fiinţei. Apoi, încet somnul se dădea jos din pruni pe pleoapele sfinte şi curate, nespurcate încă de Andreea Marin, de 3 ori femeie, de iartă-mă, bate-mă, scuipă-mă. Ne despărţeam cu „Noapte bună”, dar mai dădeam unii de alţii şi prin vise.
„Tilivizor la casa lu’ Mişcălău! Tilivizor la casa lu’ Mişcălău!” strigau pe uliţe. Babele au lăsat fuiorul şi suveica, frazele au rămas neterminate, prunii au rămas în câteva minute singuri şi sălciile au reînceput să plângă. Satul grămadă să vadă „tilivizorul”. Cutia cu draci prin ea, cum zise baba Măria. Stau toţi fără să sufle holbându-se ca la amendă, hipnotizaţi de o troacă cu butoane. Însă baba Stana rupse încleştarea retrăgându-se cu chiu cu vai printre opincile şi ochii înlăcrimaţi de neobişnuinţă. După câteva minute reveni cu un lighean de turte dulci. „Oameni buni! M-am gândit cu mintea asta de sub batic că aştia ce se zbenguie de atâtea ceasuri or fi flămânzit şi ete’ colea am adus un lighean de turte să mai prindă şi ei niţel culoare că-s ba albi, ba negri de foame.” Au râs toţi de baba Stana, dar ce a văzut ea mulţi ochi nu au putut să vadă.
Ai avut dreptate babă Stana! Se hrănesc şi „zbenguitorii ăia” numai că ei mănâncă ore de preţ dintr-o viaţă teribil de scurtă. Ei scuipă prin ecran boală, gunoi şi sorb din tine toată pacea, tihna. Trimit moliile să-ţi roadă mulţumirea.
Rulează un serial cu Don Armando cel fibros înconjurat de spumă în jacuzzi şi Merţan la scară. Ba mai şi vreo fufă bleagă, dar cu noroc chior că-i blondă şi slabă ca uşa grajdului şi e suficient ca atunci când se termină serialul şi-ţi revii din transă să intri în panică. Întorci uşor capul şi dai de Gheorghe cel sănătos şi bărbat adevărat cu 100 de kilograme, care chiar atunci topeşte o tablă de slănină cu ceapă... şi te trece transpiraţia şi îţi dai seama că între Gheorghe şi Armando nu există grad de comparaţie şi devii nemulţumită, bosumflici cu capsa pusă. Disperată întorci capul mai departe în căutarea bulbucilor din jacuzzi lui Armando. O licărire de speranţă se află la 27 de grade est de poziţia în care se află Gheorghe. Extaz!!... Revii la forma iniţială. Erau bulbucii de la oala cu lături ce fierbea pe cuptor. Te prăbuşeşti. În final te uiţi la tine. Blonda sclembără şi cu o basculantă de machiaj pe ea încă te enervează. Nu mai eşti atracţia bulevardului şi nici ispita conferinţelor. Şi iată cum a reuşit o jumătate de oră de telenovelă să-ţi mănânce din casă liniştea, pacea, mulţumirea şi să-ţi facă seara harcea-parcea.
Televizorul, invenţia satanei, pătratul de iad din casă, a reuşit să lase prunii singuri, băncile singure, oamenii singuri. Greierii cântă aiurea, stelele cad neprivite. Seara satul e pustiu şi gol şi Duhul Sfânt nu se mai mişcă pe deasupra caselor. Ce trist!
P.S. Dedic aceste rânduri lui uica Ioţa lu’ Mişcălău, vecinul cu care am povestit de baba Stana stând amândoi pe bancă, sub pruni şi suflând a nostalgie. Mi-a spus să-i caut un loc de bodyguard la Banca Raiffeisen. Când a aflat că nu sunt bănci, nici pruni şi nici vecini cu care să savurezi amurgurile vieţii s-a răzgândit pe loc, strângând în palmele muncite prunul de care se rezema.
A plecat nea Vasile, Maica, Deda (bunicul), tata, mama, şi înainte de sărbători a plecat şi uica Ioţa. Pesemne că nu a mai avut cu cine sta la poartă. Spre veşnică pomenire a lui şi a tuturor ce-şi trăiesc amurgurile pe sub pruni, pe sub cireşi cu flori de gheaţă.
Dani Surducan
0 comments:
Post a Comment