Calorifere debranşate

Erau ani când puteai să-ţi deschizi firmă în cartier cu doar o bormaşină şi o cheie franceză. O unealtă precum bormaşina era o raritate şi-ţi câştigai repede respectul deţinând-o. Noi priveam cu sârma în mână, ca aceia ce trag în jug, cum nea Mişu, meşterul cartierului, prindea cuierul în dibluri fixate nemţesc. Îşi bătea joc de cuierul zdravăn de stejar românesc din scânduri de la gater românesc, dar fixat cu lucru nemţesc. Mai mare ruşinea! La un asemenea lucru „made in România” se cuvenea o sârmă de cupru sau aluminiu, după preferinţele clientului. Noi deţineam o paletă largă pentru satisfacerea oricărei exigenţe, dar nea Mişu cu bormaşina lui ne fura mai toţi clienţii. Nea’ Mişu cu bormaşina, nea’ Mişu cu cheia franceză, nea’ Mişu la schimbat de butelii, la reparat maşinile de spălat. Cu două, trei scule avea de lucru de nu mai răzbea, pe noi lăsându-ne cu buzele înfipte în frunze de dud fluierând a pagubă totală. Ne-am reprofilat pe pari de roşii şi bătut covoare în spatele blocului. Dar lovitura de graţie ne-a dat-o nea’ Mişu în vremea când la modă era debranşarea caloriferelor. Noi ne tot împrăştiam cu eternul bomfaier când nea’ Mişu îşi face apariţia cu un flex intrând în ţevi ca Jerry în caşcaval. De atunci l-am numit Sir nea’ Mişu... respect până la moarte şi dincolo de ea.

Am debranşat şi apoi vândut caloriferele fabricate în Laodicea. Erau nici reci, dar nici fierbinţi… ameţite ca poporul ce le mângâia cu mâinile îngheţate şi cu dinţii clănţănind pe ritmul vieţii. Din instinct puneam şi rufe la uscat pe caloriferele cu minim 14 elemenţi, de regulă era cel din sufragerie care-şi pierdea căldura descrescător cum ne pierdem noi iubirea de cer şi semeni. Am început clocotind şi noi şi apa de botez şi visele măreţe ce ne vuiau prin cap şi-am devenit cu timpul, cu fraţii, debranşaţi de la Duh, de la trăire. Să fie oare bisericile noastre calorifere debranşate prin care circulă gălăgios apa ruginită a tradiţiei?... Să nu fie!

Să fim noi oare ca elemenţii de calorifer, reci mai tot timpul şi fără interes pentru mâinile ce-şi caută printre noi căldura?... Să nu fim!

Să mergem oare la biserică doar din instinct ca rufele puse pe calorifer. Să facem doar clădiri unde să-şi facă păianjenii concediile.

Cum era cheia franceză pentru Sir nea’ Mişu aşa e Biblia pentru noi... indispensabilă. Biblia e cheia franceză a sufletului. Restul e bomfaier ştirb ce zgârie sufletul.

Vremurile s-au schimbat sau mai bine zis, s-au complicat. Cu o bormaşină, o cheie franceză şi un flex nu ştiu care om cu toate şuruburile strânse şi-ar deschide o firmă. Cu siguranţă se va numi „Prăbuşirea SRL”. Nea’ Mişu a ajuns paznic de noapte şi în nopţile senine repară roata Carului Mare cu cheia franceză şi taie luna cu flexul.

Dani Surducan

De ce merg tinerii la Înviere?

« Aşa e tradiţia, să iau Paştele, pentru că dă biserica de pomană (mâncare băutură), să dăm ciocna (cu sticlele, a completat cineva), să râdem de vreo babă, să vedem o gagică, să dăm foc la păr la vreuna, să ne certăm cu popa, să luăm lumină, înviere în suflet, să ne întâlnim mai mulţi, să glumim, vorbim, ...mai un băiat, ceva combinaţii, să fac prezenţa, să luăm d’aia, cum îi zice... pască, pentru că doar de sărbătorile astea mă duc la biserică, mă duc să văd şi eu care mai e viaţa, dacă se duc toţi, mă duc şi eu, mă duc să iau lumină să pun la cimitir lu’ tataie, să luăm anafură, pentru că suntem credincioşi, pentru că aşa se face, să păstrăm tradiţia, ne înnoim, Paştele trebuie să fie ceva nou, aşa face toată lumea, să iau lumină, să mă rog, după băieţi frumoşi (nu contează să aibă creier, ci muşchi), ca să mă simt eu bine, să plecăm de acasă, pentru că stau aproape de biserică, din obişnuinţă, e nouă ocazie de... distracţie!!! Nu merg la Înviere din cauza babelor, mă plicitsesc pentru că popa zice mereu aceeaşi slujbă (da, dar când mergi la discotecă şi asculţi mereu aceeaşi melodie nu te mai plictiseşti? (reproşează o colegă), ne-ntâlnim mulţi, e o ocazie unică, stăm la slujbă, ne mai plimbăm, şi pe la 4 venim la biserică să luăm pâine şi vin..., se mai eliberează!! »

Declaraţiile de mai sus sunt numai o parte dintr-un sondaj făcut în Săptămâna Patimilor din 2010, pe vreo două sute şi ceva de liceeni. Tinerii mi-au mai declarat că la Înviere, unii « stau cu căştile în urechi, alţii mestecă gumă, transmit SMS, downloadează muzică ori sparg seminţe... în biserică sau în spatele ei ». Nimeni nu mi-a declarat nimic în legătură cu Domnul (cu Hristos), cu păcatul, cu iertarea, cu crucea. Afară de-un vlăjgan, dintr-un sat subcarpatic: « eu merg cu băieţii să păzim crucea! ». Cu toate acestea, în seara de Înviere, băieţii cu creste gelate, cu perciuni şi piercing, fetele cu mini şi decolteuri adânci, puştani sau tineri trecuţi iau cu asalt bisericile din România, care din nefericire au ajuns să fie păzite straşnic de poliţie pentru că aşa au ajuns slujbele la sărbători de anvergură: dominate de preoţi şi poliţai! Iar proverbului «de la bal, la spital», i s-a adăugat recent «de la slujbă, la dubă ».

De unde au tinerii aceste obiceiuri? Cine i-a-nvăţat, unde le-au văzut? Ce zic bătrânii? Ce fac ei? În dimineaţa Învierii, când plec cu maşina la biserică, satele pe care le străbat sunt amorţite. Nu mişcă nimeni prin curţi, pe străzi. Parcă sunt vorbiţi să nu iasă din case. După amiază, când mă întorc, din bătături urcă nori negrii de fum. Se-ncing grătarele. Şi manele. Mese întinse pe terase, mese arhipline pe sub pomi, prânzuri bogate la marginea şanţului, cu sarmale, cu cozonac şi ouă roşii şi râuri de vin ori de bere, stropite destul de des spre seară cu lacrimi, înjurături şi blesteme ale soacrelor care n-au mai venit de mult pe la gineri, ale cumnaţilor care şi-au vizitat o soră, ale fraţilor ce-au mai dat pe la casa părintească, ale vecinilor care şi-au adus aminte de toate, numai de iertare nu. Zbieretele celor dezechilibraţi de Bachus, waţii care ghioşează tencuiala, cioburile şi cojile de ou din drum sunt concluzia că lumina din candelă adusă dimineaţa în case, n-a protejat familia decât în orele cât a dormit, căci mai târziu voia bună n-a putut învinge piaza rea. Iar spitalele ori salvările nu fac faţă asiguraţilor.

Tot ce am scris mai sus (plus ce mai ştiţi dumneavoastră) e rezultatul mersului la biserică pentru că “aşa e datina” sau pentru că “aşa merg toţi”. E rezultatul egoismului, al plăcerii şi-al “voii bune”, dar nebune. E rezultatul lipsei credinţei şi-al trăirii la plesneală, al formei fără fond. Înseamnă lipsa lui Dumnezeu şi-a sărbătorii fără sărbătorit. Înseamnă o societate cu conştiinţe adormite ori amorţite. Un popor care ajunge aici nu are şanse de ascendenţă. Iar individul, chiar dacă intră în biserică, nu va rămâne împăcat, ci în păcat!

PS: Ce vedem e de plâns. Dar nu cu lacrimi de ceapă, nici de predicator charismatic şi nici de bocitoare plătite. Nici măcar cu lacrimi ca cele ale copilului din pătuţ, care te scoală noaptea la doisprezece. Nici ca cele vărsate în sala de judecată, ori ca lacrimile de pe patul operaţiei. Sunt slabe chiar cele de la racla iubitului plecat de tânăr. Trebuie lacrimile pocăinţei. Trebuie lacrimile bisericii lângă cele din Ghetsimani.

Nicolae Geantă

Iepurele sau crucea?

Iepuri cu coşuri de ouă. Ouă desenate cu iepuri. Iepuri cu ouă în cârcă. Ouă cu peisaje de primăvară. Iepure cu fular, iepure cu sacul de daruri în spate (ca moşul de Crăciun!), traiste stil ou, târne cu iepuri cocoţaţi peste ouăle vopsite. Ouă desenate cu tot felul de semne, fără nici o semnificaţie însă. Iepuri în poziţie şmecherească, salutând. Ouă cu grădini de vară înflorite. Iepuri plantând flori ori jonglând cu ouă roşii. Ouă cu iepuri ascunşi printre copaci. Ba chiar o grădină cu morcovi şi-un iepure savurând din ei. E-o expoziţie cu desene de Paşte în holul celui mai mare liceu din oraşul meu, unde merg zi de zi. Şi-n multe alte şcoli din România.

În cancelarie, pe birouri, stau cruci peste ouă. Şi ouă printre cruci. Cruci treflate, cruci drepte, cruci pitice. Cruci din chibrituri, din paie, din beţe, din ebonită, din nasturi. Negre, arse la foc sau lăcuite. Ba chiar o cruce din cioburi de oglindă, lipite pe un carton verde. Ouăle sunt desenate cu carioca, cu markerul, au ochi, cozi, nas sau căciuli. Un ou, pe care e lipit chipul lui Hristos, stă atârnat d’un lănţic, de’o cruce. Un altul ceva mai încolo, vărgat în alb şi albastru. Ca un tricou de la Steaua. Pe unul roz deschis şi decolorat e scris cu marker negru: Paşte fericit!

Privind cele de mai sus, am înţeles de ce nu mai există respect faţă de părinţi, de copii, de profesori, de bătrâni ori de tineri, faţă de aproape, de cel lângă care trăieşti sau cu care trăieşti. Am înţeles de ce nu sunt păstrate valorile, spiritualitatea, cinstea, dreptatea, de ce nu ştim să iertăm. De ce e societatea răvăşită în gânduri, în idei, în comportament. De ce fură oamenii “cu acte”, de ce e înşelat statul, de ce există corupţie, de ce se încalcă legile. Simplu: ne raportăm la ce ni se oferă.

Când trece iepurele pe ecran în ziua de Paşte, împingând ouă cu botul prin tufişuri, nu mă mai gândesc la păcatele mele, la greşelile pe care le fac faţă de cei din jur, la tensiunile ce le generez, la semenii care aşteaptă să le văd durerea, să-i ajut, să intervin. Dacă de sărbătoarea Învierii, şcolile sunt pline de desene ca mai sus, magazinele îmi oferă urechiaţi din ciocolată, iar farmaciile au pus iepurii chiar pe pachetele de vată (!?), dacă media mă îmbuibă de reclame cu iepuraşi ascunşi prin grădina cu ouă, nu sunt motivat să meditez, să mă autoevaluez căci iepurele, oul, oricât de-ncondeiat ar fi nu-mi schimbă viaţa, caracterul. Dar dacă-L privesc pe Isus, atârnat pe o cruce, cu cununa de spini pe cap, sângerând, cu piroanele în palme, eu întreb: « de ce a trebuit să moară, să sufere, nevinovat? ». Şi zic: « Isuse, ai putut să ierţi, să suferi, să plângi pentru oameni, să mori pentru ei. Şi pentru mine. Iar eu, nu reuşesc nimic. Ajută-mă să mă ridic!». Apoi, încerc să urc, puţin câte puţin, zi de zi… Până voi reuşi. Fiindcă idealul meu nu e stimulat de un iepure ori de’un ou colorat, ci de-un Isus răstignit pe o cruce. Aleluia! Voi avea o viaţă asemeni Lui, iar societatea mea va învia, va înflori. Nu se va stinge.

Asta nu-i o filosofie a mea. E un concept divin, care mă învaţă să trăiesc fericit. Suntem educaţi în marketing, în management, în dezvoltare durabilă, în matematici superioare, în filosofii, politologii ori religii, dar nu vrem să ne educăm în Dumnezeu. Şi, în loc să aducem oamenii aproape de El, prin desene cu iepuri, prin expoziţii cu ouă şi cruci din chibrituri, prin felicitări cu urechiaţi, nu facem decât să-i îndepărtăm şi mai mult. Iar rezultatul? E cvasiprezent: avortul, divorţul, certurile, violenţa, beţia, orgia sexuală, dezmăţul, degradarea morală, socială, prostul gust, grobianismul, egoismul, promovarea nonvalorii.

Am scris pentru că aud şi văd promovându-se atât de multe tradiţii şi obiceiuri de Paşte, atât de multe superstiţii, dar nimic despre Înviere. Am scris pentru cine are ochi să citească, iar cine are urechi să audă, să intre în biserică, să mediteze. Iar salutul românilor de acest Paşte creştin să nu mai fie “Happy Easter” (pentru că Easter vine de la numele unei zeiţe saxone păgâne, care a protejat iepurele care făcea ouă, le colora şi i le oferea cadou!!!), ci să răsune din toate piepturile (şi inimile): “HRISTOS ANESTI !” (pentru că Hristos a înviat. Adevărat!).




Nicolae Geantă

Cereri penibile

Penibil a fost şi Petru pe muntele Tabor când de buimăcit ce-a fost a vrut să facă trei colibe. De ce trei şi nu una? De prea om ce-a fost Petru. Unde îşi vâră omul amprenta din una face trei, din două face nouă, dintr-o biserică într-un sat face patru, dintr-una biserica lui Cristos face 34000. De’... ne plac gardurile. Gard la casă, la biserică, sârmă ghimpată pe lângă noi şi toate gardurile înalte de beton şi sticlă pisată să nu poată să sară nici gândul. Printre gardurile de zăbrele vedeai când leşină vecinul, vedeai durerea aproapelui, acum beton văd, beton sunt şi la Betonia mă duc (tare maestre).

A fost penibil Petru cu colibele lui. Ce-o fi spus Moise când l-a auzit. „Păi bine Doamne, altul mai breaz nu ai găsit în tot Israelul?” „Stai să-l vezi la Rusalii!”. Asta-i specialitatea Domnului, din neom face om, din Chifa face Petru, din Saul face Pavel, din firesc nefiresc. Lumea la nervi îşi iese din fire. Creştinul la nervi intră în fire.

Dar cei mai penibili, de tot râsu-plânsul, au fost fiii lui Zebedei când au venit cu mămica de mânuţă. Ditai’ copiii cu ditai viziune de viitor. Unul la dreapta şi altul la stânga. Se şi vedeau cocoţaţi pe măgar cu girofar şi parcări rezervate. Cererea a fost din start greşită. „Porunceşte ca în împărăţia Ta aceşti doi fii ai mei să stea unul la dreapta şi altul la stânga Ta.” Împărăţia din mintea ucenicilor şi a mamei era o împărăţie a scaunelor şi a poziţiilor, a influenţei, a puterii cu sabia. O împărăţie a cinelor fastuoase, a meselor îmbelşugate, a luptelor subtile şi indiscrete. Ei visau să stea...

În împărăţia lui Cristos, împărăţia iubirii necondiţionate, în primul rând nu se stă. În loc să le dea scaune, Cristos le-a dat mături. Cu mătura iubirii să măture cărarea spre biserică, spre Cristos, spre cer. Din păcate mulţi nu ne-am prins că nu scaune ne-a lăsat Cristos, ci mături. Nu putere şi influenţă, ci smerenie şi anonimat. „Cu cât eu mă fac mai mic, cu atât Tu te vezi mai mare”.

Spiderman se trage din seminţia lui Diotref cel care întindea firele prin biserică şi mereu cu lipici la microfoane. Bisericile azi sunt pline de Spidermani care întind sfori, trag iţele, arată fiţele. Deviza creştinului e celălalt, spunea Steinhardt. Nu-mi da mie, dă-i lui, Doamne. Am devenit o generaţie de milogi plângăcioşi şi egoişti care-L căutăm mereu pe Dumnezeu prin buzunare. Ne sunăm mamele să-L roage pe Domnul să ne facă cu o treaptă mai domni, vorba lui Adrian Păunescu. Ne-am făurit un Dumnezeu de poşetă pe care îl scoatem cum scoatem şi rujul... la nevoie.

Unde-i patima din versul lui Tudor Arghezi: „Vreau să pipăi şi să urlu, Este!”? Nu frigiderul să pipăim, nu portofelul, ci de pe genunchi să pipăim cerul şi să strigăm: „Este Domnul! Este Domnul care mi-a spus să caut împărăţia cerurilor mai întâi şi toate zdrenţele celelalte o să mi le pună în cutia poştală ca banii lui George Müeler pentru orfelinate. Este Domnul care mi-a vândut un pont mare. Mi-a spus că pot să schimb banii de hârtie cu preşedinţi morţi pe ei în stele pe care să le port pe umeri. Pot să-mi investesc energia, sudoarea cu rost, cu sens veşnic. Mi-a spus că există o împărăţie unde rugina nu roade fierul, mucegaiul nu se pune pe compoturi şi păianjenii nu-şi fac cuib prin casele rămase goale.

Fraţii americani ne predică un Dumnezeu care abia te aşteaptă după colţ să-ţi de-a cu binecuvântările în cap. Cristos ne-a spus să fim pescari de oameni nu de binecuvântări. Ne minţim cu versete de genul „...dau oameni pentru tine si popoare pentru viaţa ta...” (Isaia 43:4b) Fals! Nu mai dă nimic Dumnezeu pentru că a dat tot. Am luat din Vechiul Testament versetele ce ne convin nouă, numai binecuvântările, tinerii au luat versetul de susţinere a tobelor, fiecare cu ce-l doare. De ce nu am luat şi sacul şi cenuşa de la locuitorii din Ninive?

În Cortul Întâlnirii fiecare mobilier de cult era prevăzut cu verigi la fiecare colţ prin care se introduceau drugii din lemn de salcâm pentru a putea fi transportat. Şi noi putem monta verigi la colţurile casei, la masă. O casă mereu deschisă pentru oaspeţi, fraţi de care să te bucuri când vin, nu când pleacă, este o casă transportabilă, adică cu binele făcut prin ea şi în ea te vei întâlni în cer. Dând de mâncare la un sărac, la orfan, montezi verigi la colţurile mesei, se contabilizează în cer. Nu putem lua nimic cu noi în sicriu, dar putem trimite. Binecuvântările ce le avem nu sunt pentru noi, ci pentru celălalt, drag frate din diaspora şi nu numai.

Vă salut cu Iacov 4:2,3 „Voi poftiţi şi nu aveţi, ucideţi, pizmuiţi şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi; şi nu aveţi pentru că nu cereţi. Sau cereţi şi nu căpătaţi pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.” Şi versetul 4, ba chiar şi 5 şi mai ales 8.

De ce să ne limităm la 80 de metri pătraţi când Tata ne-a dat miliardele de galaxii şi stele şi comori ce nu avem cuvinte în DEX să le poată descrie.

Binecuvântează-ne Doamne cu o foame cruntă de Tine. Am mâncat destul pufuleţii lumii, am hăpăit în moloz destul, am ros la bolovani destul. De Tine să ne fie foame.




Dani Surducan

De ce?

De ce sunt prietenii rari ca măselele în gura găinii? De ce Setilă umblă mereu cu paiele la el şi în ochii lui eşti doar un posibil borcan din care să soarbă? De ce Fomilă îţi e prieten numai când e vreun McDonald prin preajmă? De ce Gerilă s-a însurat în Siberia şi te sună numai cu taxă inversă de Revelion? De ce Făt-Frumos nu ne-a spus că în drumul spre nemurire dai des de Spâni cu sisteme antivise?

De ce semănăm tot mai mult cu roboţii pe care-i făceam în copilărie din pachetele de ţigări? De ce au tăcut şi nu ne-au spus nimic? De ce nu au schiţat măcar un zâmbet ironic? Au ştiut că vom semăna cu ei şi au tăcut. Au ştiut că în fiecare zi vom face aceleaşi lucruri în cele mai mici detalii. Ne vom trezi la aceeaşi oră 5 şi 10, aceeaşi alarmă de ceas ne dă trezirea, aceiaşi paşi îi facem, acelaşi oftat lung, aceleaşi întrebări existenţiale. Aceiaşi dinţi spălăm până se subţiază. Aceiaşi oameni îi salutăm fără chef. Aceleaşi emoţii în preajma şefului. Acelaşi salam mâncat în fugă. Aceeaşi cafea cu acelaşi gust şi aceleaşi eterne două linguri de zahăr şi două linguriţe de lapte. Acelaşi orizont sărac văzut prin puţinele ferestre prăfuite ale firmei. Aceleaşi invidii zilnice şi întotdeauna după servirea mesei. Omul după ce a umplut stomacul vaccinează apoi şi sufletul cu morfină, cu bârfă, cu ce poate, numai cu Dumnezeu nu. Aceleaşi glume. Aceeaşi tastatură cu care să baţi idei, gânduri, singurătăţi. Aceeaşi casă găseşti la întoarcere. Acelaşi om te-ai întors. Nu chiar!... mai bătrân cu 10 ore. Întotdeauna aceiaşi puţini fraţi te sună şi întotdeauna pentru o favoare, o nevoie. Absolut acelaşi program de duminica, cu aceeaşi rânduială sfinţită de timp, cum bine spunea Dostoievski. Aceleaşi cuvinte spuse într-o ordine impecabilă: „Ne bucurăm să fim din nou împreună în Casa Domnului...“. Dar asta exprimă doar prin vorbe pentru că faţa scoate la imprimantă o cu totul altă stare. Feţele noastre le-am dresat să fie ca ceasul din gară... cu două feţe, cu două părţi. Apoi acelaşi sfârşit cu aceeaşi bucurie de data asta neprefăcută, bucuria izbăvirii de sub povara programului. Aceiaşi fraţi mereu cu aceleaşi întrebări de genul: „Ce mai faci?“ şi mereu neprivindu-te în ochi. Desigur aceleaşi răspunsuri: „Bine... mulţumim Domnului pentru toate lucrurile, din mâna Lui... maca-maca, bla-bla... ei ce să faci, la toţi ne e greu, dar nu la toţi la fel“. Criza financiară a adus şi un lucru bun. A mai îmbogăţit repertoriul sărac cu o întrebare: „Cum merge lucrul?”. Răspuns: “Frate, firma unde lucram a intrat în faliment, dar mulţumesc Domnului că ne-a binecuvântat cu fraţi mulţi şi buni şi... apropo m-am gândit să vin împreună cu familia până la tine să-mi dai numai un pahar cu apă că mi-e foame şi nu am unde să dorm.”

Aceleaşi vechi repetabile zile şi totuşi noi? Aceleaşi bucurii scurte, aceleaşi necazuri lungi. În acelaşi incubator al singurătăţii stăm consumându-ne existenţa, achitând datorii, stomacuri, instincte primare, fugărind vântul prin labirintul lumii. Viaţa-i o luptă, dar noi luptăm numai cu somnul.

De ce această robotizare a vieţii spirituale? Nimic nu ne mai poate surprinde. Noi nu trăim prin credinţă, ci trăim cu credinţa ca nimic şi nimeni să nu ne tulbure searbăda viaţă pe care credem că o trăim.

Suntem noi oare bine? Suntem noi oare cu Cristos? Suntem noi oare creştini? Suntem noi oare fraţi? Suntem noi oare pe cale? Suntem noi oare în viaţă? Suntem noi oare în adevăr? Suntem noi oare spre Cer?

De ce atâta vrajbă, ură? De ce atâtea biserici? Unde-i biserica? Mi-e frică!

Dani Surducan